Text: Cătălina Frâncu

Orașul a existat încă de la început drept centru economic progresist, mereu în contrast cu ruralul înghețat, regresiv și tradițional. Odată cu Revoluția Industrială, orașul a devenit nucleul creșterii economice, transformându-se în platformă de dezvoltare pentru toți cei care lăsau în urmă ruralul, în speranța unui loc de muncă (în fabrică) și a unei locuințe moderne (într-un imobil de raport). Însă orașul și-a așteptat mereu imigranții în locuri bine pregătite, departe de locuitorii săi „de drept”, de cele mai multe ori transformându-se din „teritoriu promis” (the land of promise) într-un loc al nevoilor (the land of need). Pe măsura iluziei că posibilitățile sunt infinite, orașul își conturează nevoia continuă de creștere și fabrică noi obstacole în călătoria depășirii propriei condiții. [Cătălin Berescu, „Ghetoul și zona de locuire defavorizată (ZLD) Aleea Livezilor”, în „Comunități Ascunse. Ferentari” (Bucharest: Editura Expert, 2011)].

În comunitățile rurale, rolurile au fost mereu foarte bine definite. În așezări rurale cu populație restrânsă și cu foarte multă muncă de dus la capăt înainte de venirea iernii, bărbații și femeile se specializau pe munci diferite, fără să mai existe suprapuneri, iar persoanele nonconforme ajungeau și ele în anumite roluri sociale în care rămâneau până la sfârșitul vieții2 (nebunii deveneau bufoni, femeile necăsătorite și nesupuse deveneau vraci etc.). [George Sand, La Petite Fadette, Le livre de poche Classiques de poche 3550 (Paris: Libr. Gén. Française, 1999).]

Orașul pentru un grup mic de oameni

Odată cu decizia de a steriliza orașul: de a-l „curăța” de inadecvarea spațiilor de moștenire medievală peste care apare sărăcia muncitorilor din fabrici, au apărut și teoriile moderne despre urbanism. Zonificarea, marile ansambluri de locuire și infrastructura gigant pentru transportul auto, implementate în diferite cantități în toată Europa, au condus la același rezultat în măsuri diferite: ca Modulorul lui Le Corbusier, orașul european modern e construit pe măsura vieții unei persoane cu traseu fix, care muncește într-un singur loc, destul de mobilă, sănătoasă, cu mașină personală, cu sistem de suport pentru curățenie, nutriție și creștere copii.

Ceilalți și orașul

Cu toate că diversitatea este o realitate, mediul înconjurător nu a fost adaptat la nevoile celorlalți.

Orașul rămâne încă tărâmul libertății pentru femei, inadaptați, persoane cu dizabilități etc. La începutul secolului al XIX-lea femeile (în general, caucaziene) pot locui în pensioane, iar profesiile de secretariat/suport atrag populația feminină către spațiul urban, punând presiune pentru crearea de spații de locuit special pentru femei.

Așadar, încă din secolul al XIX-lea, femeile dezvoltă nevoia de a tranzita spațiul și de locuire sigură. Printre pionierele creării unui astfel de spațiu au fost activistele Jane Adams și Ellen Gates Starr, care le-au deschis porțile mansion-ului Hull House femeilor și imigranților din Chicago. Hull House este parte din settlement movement, o mișcare de apropiere a claselor sociale distincte începută în 1880 cu scopul de a micșora diferențele economice și de educație. Settlement houses asigurau accesul la locuire, educație, sănătate și cultură prin voluntari din clasele de mijloc care locuiau acolo, împreună cu persoanele care aveau nevoie de adăpost (victime ale violenței domestice, femei tinere în căutare de locuri de muncă etc.) [„Settlement Movement”, în Wikipedia, 22 august 2022]

Astfel, femeile au avut acces la un dispozitiv de emancipare, prin dobândirea unor abilități similare cu cele masculine de navigare a vieții urbane, fără a mai depinde de legătura cu un bărbat. Deși au fost făcuți pași importanți către racordarea la nevoile femeilor, orașele rămân construite pentru mașini și trasee monolineare ale persoanelor neimplicate în dimensiunea muncii casnice neplătite.

Leslie Kern adaugă, în Feminist Cities, că un alt factor important care construiește experiența feminină în orașe este frica. Generată de alei neluminate, dar și de prezența într-un spațiu neprietenos cu nevoile lor, femeile evită de multe ori să își exercite dreptul la spațiu pe timpul nopții. Pentru ameliorarea fricii, Viena dezvoltă de mai bine de treizeci de ani strategii de gender mainstreaming urban.

Spațiul public, loc de exercitare a rolului civic

Democrația liberală, construită în Europa de Vest, s-a folosit de-a lungul evoluției ei de spațiul public ca instrument de reiterare a principiilor democratic-liberale.

Spațiul public este un instrument fundamental în exercitarea dreptului democratic:

Încă din Antichitate, accesul în agora garanta posibilitatea expresiei pentru cetățeni (bărbații liberi, adulți, care reprezentau în jur de 20% din populația Atenei).

Și liberal:

Odată cu accesul femeilor în spațiul public – facilitat mai ales de accesul lor la locuri de muncă implicând deplasare, deci utilizare de transport în comun etc. –, a fost posibilă lupta de stradă pentru dreptul la vot. Feminismul și drepturile femeilor, la fel ca drepturile negrilor (prin mișcări ca Black Lives Matter) și-au exprimat și atins obiectivele prin manifestări la scară largă în spații urbane. Aceeași tactică este folosită în prezent pentru atragerea atenției asupra problemelor actuale apropo de violența împotriva femeii, pe criterii de etnice, inegalități sociale etc.

În democrațiile liberale care au luat naștere în Europa și Statele Unite, spațiul public a avut un rol decisiv, devenind scenă de manifestare pentru cererea drepturilor omului: de la Revoluția Franceză la marșurile sufragetelor în Irlanda și Marea Britanie, marșuri împotriva Războiului din Vietnam, Revoluția de Mătase etc.

La fel, prin însăși morfologia spațiului, în general inaccesibilă persoanelor cu particularități locomotorii, se creează comportamente menite să le ușureze traiul. Multe dintre ele implică evitarea anumitor zone, ceea ce duce la ștergerea acestor spații din harta lor mentală. Dacă ar fi să ajungem la o comparație între harta mentală a orașului a unui flâneur, automobilist, biciclist și a unei persoane cu deficiențe locomotorii etc., am observa cel mai probabil că, pe când la primele categorii există clar unele zone mai pronunțat conturate, iar celelalte există ca posibilitate permanentă, în harta mentală a celor din urmă există zone lipsă (unde nu se gândesc niciodată că ar putea merge).

Orașul incluziv

Este incluziv, circular și neintruziv, pietonal, restaurat, refolosit, curat, natural, parcurs cu bicicleta, verde, plin de ecosisteme, de trotuare largi, de cărucioare pe străzi și în parcuri, de oameni în vârstă în plimbări, bunici, mame, tați, copii, mobilier comod, toalete, locuri de joacă și locuințe pentru toată lumea.

Iar pentru asta trebuie să contribuim cu toții la el.

Despre selecție

Text: Ilinca Pop

Tema acestui dosar a obligat la o privire orientată mai degrabă către procese decât către „obiecte” care rămân după încheierea unui proiect, fiindcă orașul incluziv se sprijină pe relațiile dintre toți actorii vieții urbane, temporalitățile și dinamicile acestor relații și metodele de a le privi și de a lucra cu ele, factori care pot duce la iterarea unor soluții foarte diferite, dar care au principii și valori comune.

Acest lucru se reflectă și în diversitatea proiectelor pe care le cuprinde dosarul: o școală și un ansamblu rezidențial în Mozambic, pe marginea râului Benga, o intervenție de redefinire a limitelor locuirii, două case din 1925 și 1926 și un obiect de mobilier. Fiecare dintre ele ilustrează moduri de a înțelege „diferența” și de a lucra cu ea în sensul incluzivității: construirea unei infrastructuri comunitare atente la contextul ei natural, negocierea dintre temporar și permanent, adaptabilitatea spațiului domestic, valorificarea meșteșugurilor.

Pe lângă aceste cinci proiecte, dosarul cuprinde două interviuri, un reportaj, două texte teoretice și o recenzie. Coerența în care s-au așezat în final toate acestea demonstrează – așa cum spune Daniela Calciu în conversația cu noi – că există „un habitus profesional în curs de formulare în jurul eticii responsabilității și a grijii”, care cuprinde practici și discursuri complementare.

Pornind de la faptul că diferența „nu poate decât să aducă bogăție în domeniul în care activezi”, idee pe care o subliniază Doina Petrescu, aceste practici și discursuri sunt și reflectări ale diversității reperelor profesionale pe care le avem astăzi. Nu în ultimul rând, ne-am dorit să punem în discuție nevoia de a depăși gândirea dihotomică pe care o identifică Teodor Călinoiu drept cauză a indisponibilității pentru diferență, prin revizitări ale unor istorii profesionale care și-au făcut loc de foarte puțin timp în memoria colectivă. Acestea arată că, puși în situația de a consolida rezistența colectivă, putem construi realități profesionale mai democratice și deci mai incluzive – lecție pe care este important să o amintim oricât de des e nevoie.

În fine, dosarul curent construiește, de fapt, speranța că arhitectura poate deveni mai angajată și mai relevantă pentru fiecare dintre noi. Iar această speranță nu vine din predispoziția către un fel de optimism eroic (de care sperăm că ce putem învăța din greșelile trecutului ne va feri), ci tocmai dintr-o serie de ancore existente, care devin tot mai prezente.

Poate pentru că nu poți să construiești ceva 100% incluziv (o realitate pe care o amintește Iris Popescu în materialul extins din paginile ce urmează), inevitabil, din dosar lipsesc lucruri pe care ne-ar fi plăcut ca spațiul restrâns să le poată cuprinde. Însă ne-am dorit, mai degrabă decât să acoperim totul (lucru care ar fi fost, oricum, imposibil), să inventariem o serie de instrumente și chei de lectură care să ne aducă mai aproape de „disponibilitatea pentru diferență”. De aici începe, de fapt, drumul către orașe mai bune pentru toată lumea.