O călătorie pe firul memoriei, o călătorie interogativă, cu atât mai interogativă cu cât prezentul post-comunist este mai confuz. O provocare, aceea de a-mi regăsi trecutul românesc și de a-l lăsa în urmă, ca să nu mai revin asupra lui. Să închid ușa după mine, despărțindu-mă de amintirea lui.
Am făcut cunoștință cu România lui Ceaușescu în 1967, iar ea continuă să mă obsedeze. Am traversat „frumoșii ani șaizeci” la București, ca studentă, am observat cum se aluneca spre închiderea cu premeditare a țării în anii șaptezeci, m-am azvârlit în cruciada pentru drepturile omului încă din 1977 și am crezut în cauza aceasta până la căderea regimului, în 1989.
Tulburările, incertitudinile și luptele anilor 1990 le-am urmărit ca analist din partea Ministerului Apărării, am fost fascinată de schimbarea la față a unor români cuprinși de elanul integrării în NATO și în Uniunea Europeană, dezolată, dezamăgită de rătăcirea fără obiect a anilor 2000 și, asemenea prietenilor mei români, am intrat fără nicio bucurie, totuși, am intrat în era scepticismului, știind astăzi că fericirea nu mai trece prin politic. Constatând că în România, ca și în alte părți, democrația bate în retragere. Cât despre idealul rupturilor și speranța reclădirilor revoluționare, acestea s-au uzat, apoi s-au năruit odată cu blocul sovietic în 1991 și pare handicapat.