Melancolia mi‑a umplut ca un narcotic întreaga fiinţă, paralizându‑mă. Zilele se scurg monoton, exasperant de egale, nemaiadăugând nimic unei existenţe vide, fără orizont, doar nopţile‑mi aduc somnul, uitarea, alinarea chinului de a fi…
…Mi‑am amintit iar de Nadia, femeia pe care vreme de mai mulţi ani am numit‑o, romantic, dragostea vieţii mele. Fireşte c‑am iubit‑o, cum altfel? Era frumoasă, inteligentă, senzuală şi, mai presus de toate, era (sau cel puţin voia să pară) o artistă. Povestea gloriei şi decăderii acestei iubiri am scris‑o într‑o vară fierbinte, când tiranica voinţă de a trăi îmi aducea mereu în minte scene lubrice din timpul când eram împreună.