Se luminează de ziuă. Pe drumul alb tăiat printre nămeţi, sania lui Moş Crăciun înaintează cu greu. Darnicul prieten al copiilor moţăie răpus de oboseală. Încă un drum şi şi-a încheiat şi anul acesta misiunea.

Renii, osteniţi de alergătură, calcă nesiguri pe pojghiţa subţire de gheaţă, gândindu-se la grajdul lor cald, la fânul proaspăt aşternut de cu seară.

Numai Rudolf, cu nasul roşu de ger, e puţin mai vioi. Întoarce capul spre sanie şi întreabă:

— Încotro, Moş Crăciun?

Trezit pe neaşteptate, Moşul tresare, scutură din cap răspândind în jur o puzderie de steluţe din barba albă, apoi răspunde oftând adânc:

— Spre Pădurea Uriaşilor Verzi!

Vezi bine, Uriaşii Verzi nu sunt altceva decât brazii bătrâni şi vânjoşi care-şi ridică braţele în fiecare seară până la Lună, cât să-i spună „Noapte bună!” şi dimineaţa până la Soare, ca să-i facă şi lui o urare.

Acolo, sub poalele lor tremurătoare, scuturate de vânt şi de ani, bine pitiţi în căsuţele lor de iarnă, mai sunt câţiva copii deosebiţi.

Acolo îşi au sălaşul Dana-Roşcovana, fata cumetrei Coadă-Stufoasă, Mirel-Iepurel, băiatul lui Ureche-Lungă şi Lică-Martinică, fiul lui Mormăilă. Ceilalţi locuitori ai pădurii, ori sunt deja bunici, ori sunt prea tineri ca să aibă copii.

Moş Crăciun mai oftează o dată şi simte cum îl ia cu frig. Din faţa saniei, Rudolf îl întreabă iar:

— Mai e mult?