Saint-Nazaire, cel mai recent „roman fără ficțiune” al lui Patrick Devillle, e o metaforă a plecărilor, dar e, mai ales, metafora întoarcerii ACASĂ. Saint-Nazaire e Ithaca unui Ulise al secolului XXI, căruia nimic din ce e omenesc în lume nu îi e străin. Empatia lui pentru fragilitatea condiției umane îl face să dorească să spună povestea tuturor celor care merită să fie salvați de la uitare.

Tocmai de aceea optează pentru romanul fără ficțiune, care îi oferă libertatea de a nu inventa evenimentele și personajele, ci de a le situa în istoria și geografia lumii. Cum afirmă însuși autorul: „este un angajament deontologic față de cititor […] și o mare libertate” care îl „exonerează de necesitatea de a fi credibil.”

Saint-Nazaire e orașul care se naște în timpul celui de-Al Doilea Imperiu, din visul despre progres al locomotivelor și pacheboturilor. Romanul e povestea orașului-port, oraș industrial unde s-au construit unele dintre cele mai mari pacheboturi din lume: Impératrice Eugénie, France, Normandie, Queen Mary, dar și oraș cultural care, prin Casa scriitorilor străini și a traducătorilor, a devenit un loc al „călătorilor de poveste”, autori contemporani din cele două Americi, din Africa, Asia și India. Pentru toți aceștia, Saint-Nazaire e popasul obligatoriu care prilejuiește bucuria unor întâlniri miraculoase.

Pentru Patrick Deville, e locul necesarei întoarceri „în Europa, în Franța, în Bretania”, adică acolo unde, citindu-i pe Balzac, Flaubert și Verne, au prins viață primele sale visuri de viitor rătăcitor pe mările, oceanele și continentele lumii.

Pentru tine, cititorule, e locul unde descoperi un nou mod de a naviga între prezent și trecut, dar, de această dată, prin intermediul cărților din „marea bibliotecă”, cea care îți oferă și ție plăcerea să trăiești mii de vieți sau, cum spune chiar Patrick Deville, „să continui relația cu acea carte pe care încă o ții în mână, să nu o pui prea repede deoparte, să mai rămâi câteva clipe cu ea și să descoperi, uneori, un nou autor.”