Salinger și fata cu părul roșcat

„Ce facem noi aici, în toată povestea asta, de fapt? Păi, să vă explic. Doctorand fiind, eram obligat prin contract să țin un curs săptămânal despre subiectul tratat în teză, în fiecare luni, în sala 420. Să-l fac accesibil pe Salinger unui grup eclectic de cursanți, fiecare venit din alt domeniu, nu neapărat tangențial cu literatura. Trebuie spus din capul locului că nu aveam de-a face numai cu studenți de la litere, ceea ce deja era o provocare. Era mai mult un curs experimental adresat nespecialiștilor, un fel de opțional exotic. Cerința minimă, însă, era ca participanții să fi citit înainte cele patru volume deloc groase ale autorului. Pentru a evita explicații elementare și a putea intra direct în miezul problemei. Voi răspunde și la următoarea întrebare care se impune: de ce l-am ales tocmai pe Salinger drept subiect al tezei mele?”

„O proza magnetica, lucida si irezistibila, in care o teza de doctorat prinde treptat conturul unui roman interior, iar Salinger e doar pretextul ideal pentru a vorbi despre singuratate, fascinatie si nevoia profunda de a fi ascultat. La seminarul condus de un doctorand rezervat si ironic, prelegerile devin oglinzi, iar comentariile studentilor – confesiuni. In Salinger si fata cu parul roscat, Andrei Mocuta reuseste rara performanta de a transforma sala 420, cu aerul ei prafos si fluorescenta blanda, intr-un spatiu viu, tensionat, adesea tandru, unde vocea profesorului oscileaza intre eruditie si vulnerabilitate. Inconjurat de interventii lirice, observatii excentrice si taceri cu subtext, el isi poarta atentia cu discretie, in timp ce literatura deschide punti intre generatii, intre singuratati, dar mai ales intre cuvinte si trairi. Iar fata cu parul roscat si gesturi eterice raspandeste un mister bland, cat sa te tina captiv pana la ultima pagina si sa-ti lase pe chip un suras melancolic, mult timp dupa ce ai inchis cartea.” (Monica Tonea)

„S-au tot scris romane de campus, inclusiv la noi, fara notabile reusite, dar romanele de scoala doctorala sunt mult mai rare. Andrei Mocuta are curajul sa se ia de piept cu asa tema si o face – la modul sublimat – aproape ignorand grotescul birocratic si mecanismele de tortura ale diverselor comisii narcisiste.“ (Felix Nicolau)