„Dumnezeu nu ne-a făcut cu adevărat decât un singur dar: inteligibilul despărțit de corp, indiferent la durere și la bucurie; doar desăvârșirea sa deliberată și continuă ne poate duce la îndumnezeirea omului hic et nunc. Poziție ce are repercursiuni dintre cele mai nefaste legate de statutul autoritar al imperativului etic, al autarhiei așa-numitei «rațiuni etice», a cărei funcție reglatoare a fost postulată de Platon.

Potrivit lui Fondane, gândirea etică înăbușă gândirea liberă, cu atât mai mult cu cât, începând cu tematizarea platoniciană, cunoașterea rațională nu numai că a aflat în imperativul etic un aliat prețios («rațiunea și legea», cum spune Platon, adică principiul logosului și al legii interioare), dar această alianță a sădit echivocul în ceea ce privește binele poetic, binele omenesc și Binele etic. «Lupta speculativului, a teoreticului, a eticului împotriva poeziei» generează „acest dispreț al suferinței, al prejudecăților inavuabile, al părții nechibzuite a sufletului nostru, al imaginației (…): sunt adevăruri ale supraeului etic, idealist, fără cruțare înarmat pentru distrugerea eului irațional, afectiv, imaginativ, real».”

fragment