Mai mult decât în alte comentarii ale sale dedicate literaturii, Dorin Ştefănescu se apropie aici indefinit de textele propriu-zise, intră cu empatie şi delicateţe în zona lor de animaţie profundă, captează şi păstrează emoţia lor morală şi senzitivă, se lasă inspirat de sugestiile lor, pe care le poartă mai departe în planul unei fenomenologii a privirii, a amintirii şi a reprezentării.

Trecerea este lină, firească, neostentativă; autorul încadrează opera literară şi se încadrează pe sine în acelaşi timp de-a lungul unei reflecţii originale în care analiza se transformă pe nesimţite în sinteză şi conceptualizarea alunecă în reverie. Între Dorin Ştefănescu şi Sorin Titel funcţionează o certă afinitate electivă. (Mircea Martin)