„Atât în filosofia existenţială, concretă, cum o numeşte Gabriel Marcel, cât şi în variatele numiri ale transcendenţei de către unii dintre cei mai importanţi gânditori francezi ai secolului XX, regăsim un acelaşi cadru al reflecţiei atrase de un orizont care se îndepărtează mereu dincolo de ceea ce raţiunea îşi dă îndeobşte ca obiect. Cum îşi poate ea developa filmul expus unei lumini pe care nu o înţelege, voalat de o apariţie evanescentă? Pentru ca teo(fenomeno)logia să evite ratarea abordării transcendenţei ce păstrează distanţa, discursul ei se poate articula şi altfel decât atunci când semnifică o temă, fără să spună pe nume, fără să aducă atingere acelui dincolo de nespus? Nu am putea întrezări oare aici, deja, condiţiile de posibilitate ale dizolvării unităţii reflecţiei, pe calea ce duce de la măsura imanentă a prezenţei la nemăsura transcendentă a imprezentabilului?”