„Începutul acestui roman […] este de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea. Am putea crede că citim corespondenţa dintre Virginia Woolf şi Robert Musil.“
Le Figaro
„În timp ce autori precum Sorokin sau Pelevin distrug în mod voit tradiţii scriitoriceşti existente, Şişkin urmăreşte să-şi însuşească şi să dezvolte tradiţia literară. El compară istoria literaturii ruse cu un copac al cărui trunchi creşte din traducerea slavonă a Bibliei, trece prin cronicile Evului Mediu şi ajunge până la marile romane ale lui Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi, formând o coroană ce se ramifică în secolul XX. Autori precum Platonov reprezintă astfel crengile geniale, dar neproductive. Şişkin îşi stabileşte modelele literare în operele lui Cehov, Bunin, Nabokov şi Saşa Sokolov.“
Neue Zürcher Zeitung
„Mereu se va găsi un om care [...] va condamna lumea la trăirea infinită, ciclică a aceleiaşi vieţi, la înviere şi moarte şi din nou la înviere. [...] Omul acesta se numeşte Mihail Şişkin, el trăieşte în Elveţia şi, evitând limba nouă, scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie. Nu e uimitor că e comparat cu Saşa Sokolov şi cu Nabokov. E uimitor că i se dau premii.“
Jurnalnîi zal
Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, dăinuitoare, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea.
Volodia participă la înăbuşirea Răscoalei Boxerilor şi află că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl, în ultima clipă a vieţii lui. Fiecare înţelege, în alt timp şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii.
Şi amintirea e mai puternică decât prezentul: cesuleţul primit cândva de Saşa arată mereu ora două fără zece, cei doi îndrăgostiţi culeg mere pentru compot şi se bat cu cele stricate, prin iarba uscată sar cosaşi care i se agaţă Saşei de fustă, profesorul preferat îşi sterge ochelarii cu cravata.
În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească, fără mirare şi fără teamă; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că „în cartea existenţei toate sunt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.“
Mihail Şişkin s-a născut în 1961 la Moscova şi a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din acelaşi oraş. După absolvire, a lucrat trei ani pentru o revistă de tineret şi cinci ani ca profesor de germană şi engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 s-a mutat în Elveţia, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret (experienţă pe care o va descrie într-una din cărţile sale, Venerin volos, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing) şi ca profesor; este şi colaborator permanent al publicaţiei Neue Zürcher Zeitung.
Şişkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare ruseşti: Russkii Bukerîn 2000, pentru romanul Vziatie Izmaila, Naţionalnîibestsellerîn2005, pentru romanul Venerin volos şi Bolşaia knigaîn 2011, pentru romanul Scrisorar.
În afara premiilor naţionale, a fost recompensat şi cu prestigioase premii internaţionale: Premiul Cantonului Zürich în 2000, Prix Du Meilleur Livre Étranger (secţiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul internaţional pentru literatură Haus der Kulturen der Weltîn 2011.
Trei dintre romanele lui Şişkin au fost dramatizate şi puse în scenă: Venerin volos la Atelierul Piotr Fomenko, Vziatie Izmaila la Teatrul MOST, iar Scrisorar la Teatrul de Artă Cehov din Moscova, în regia Marinei Brusnikina.
Interviu cu Mikhail Siskin
Scrisorar rămâne, pentru mine, una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit vreodată, posibil printre cele mai bune citite în 2012. Genul ăla de roman pe care nu îl poţi lăsa din mână, deşi e două dimineaţa, şi a doua zi la prima oră ai o şedinţă importantă; cartea pe care nu vrei să o termini repede, dar care mai moare un pic cu fiecare pagină pe care o înghiţi cu nesaţ; da, tipul ăla de scriere care nu se citeşte, ci mai degrabă se înfulecă pofticios.
În plus, romanul a câştigat cele mai importante premii literare în Rusia şi a fost tradus prin toată Europa. Aşa că atunci când Mihail Șişkin a fost de acord să îmi răspundă la câteva întrebări, am zburdat de fericire.
Mulţumiri editurii Curtea Veche, pentru intermediere, Antoanetei Olteanu, pentru traducere (şi a cărţii, şi a interviului de faţă). Și încă ceva: notaţi-vă în calendar vizita lui Mihail Șişkin la Bucureşti, la începutul lunii octombrie – autorul va veni, la invitaţia Curtea Veche Publishing, să îşi lanseze volumul Părul Venerei, considerat de critici cel mai bun roman al său.
Să fii scriitor înseamnă să nu fii nimic, îi scrie la un moment dat Volodia Saşei. Ce înseamnă să fii scriitor, domnule Șişkin?
Dacă priveşti de la distanţă, a fi scriitor înseamnă să faci cuvinte, dar ele oricum sunt deja, mereu au fost. Dar, de fapt, scriitor este cel care îşi dă seama că nu poţi spune nimic prin cuvinte. De fapt nu există cuvinte prin care să poţi exprima ceva. Toate cuvintele s-au terminat demult.
N-o să uit niciodată – am vrut pentru prima oară în viaţă să fac o declaraţie de dragoste unei fetiţe, am deschis gura şi mi-am dat seama că nu există în natură cuvinte care să poată exprima ceea ce simt eu. Tot ce e adevărat, important şi care ni se întâmplă e în afara cuvintelor. Cuvintele sunt trădătoare. Nu te poţi baza pe niciunul. Devii scriitor când începi să-ţi dai seama de deşertăciunea cuvintelor, să conştientizezi că e imposibil să redai prin cuvinte ceea ce trăieşte în afara cuvintelor. Tot ce este adevărat nu are nevoie de cuvinte.
Încă de la şcoală am măzgălit deasupra tablei o lozincă din cabinetul de literatură – celebrele cuvinte ale lui Turgheniev despre „măreaţa şi puternica limbă rusă”. Dar începi să scrii şi toate cuvintele sunt moarte, nişte cadavre. Uite, aşa devii scriitor – când îţi dai seama de faptul că limba s-a terminat, aşa cum se termină pasta de dinţi în tub. Toate cărţile mele sunt despre faptul că nu poţi reda ceva prin cuvinte.
Şi problema e, probabil, nu numai cu limba rusă, ci cu limba în general.
Scriitor este cel care ia, fără să aleargă, acea limbă care i se dă, cea mai amărâtă şi mai jigărită, şi o face mare şi puternică. Aici nimeni nu te ajută. Toată viaţa te lupţi singur cu limba.
Să ştii să scrii scrisori poate fi o artă, având în vedere că Scrisorar v-a adus toate cele trei premii importante ruseşti. Obişnuiţi să scrieţi scrisori?
Am scris scrisori unui om drag mie, când am fost separaţi. Dar, în general, desigur, scrisoarea a părăsit viaţa noastră şi a rămas în trecut. Dar scrisorile, ca posibilitate de a exprima prin cuvinte ceva important, sunt ceva ce au fost mereu şi vor fi. Este o posibilitate pe care o are omul de a vorbi cu el însuşi despre lucruri importante, adresându-se cuiva apropiat. Şi nu e aşa de important unde e omul acela cu care discuţi, dacă e în camera vecină sau la mii de kilometri, dacă e viu sau nu mai există. Scrisoarea are calitatea unică de anula şi timpul, şi distanţa, şi moartea. Scrisorile „poştale” se duc în trecut, asta e clar. Telegrama a murit doar, dar nu e nici o problemă. Chestiunea nu stă în cel ce scrie, ci în cuvinte. Mai ales dacă este vorba despre literatură. Uite, o să apară un nou Homer şi o să scrie Iliada secolului al XXI-lea în sms-uri.
Romanul conţine foarte multe date istorice. Cât timp şi cum v-aţi documentat ca să îl scrieţi?
Eroul meu pleacă într-un război real uitat în China, la începutul secolului al XX-lea.
Înfrângerea răscoalei boxerilor din romanul meu e o metaforă. Un simbol nu al războaielor trecute, ci viitoare. Deja nu vor mai fi războaie globale, dar cei puternici o să-i înveţe mereu, în vreun colţ al pământului, prin bombe, pe cei slabi ce înseamnă umanismul şi civilizaţia. Atunci armatele Rusiei, Americii, Germaniei, Japoniei şi ale altor ţări dezvoltate i-au „democratizat“ pe chinezi. În timpurile noastre se „democratizează“ Afganistanul, Serbia, Irakul, Cecenia, Libia. Mâine vine rândul altuia. Mâine va fi mereu război.
Pentru mine era important să nu imaginez nimic şi am citit toate memoriile şi jurnalele soldaţilor şi ofiţerilor ruşi care au fost acolo. În scrisorile lui Volodia sunt asemenea detalii ce nu pot fi inventate. Le redau acelor oameni reali durerea, rănile, moartea, viaţa.
Pentru mine în toate cărţile este foarte important să folosesc lucruri neimaginate. Citesc, de exemplu, amintirile cuiva. Acolo se descrie cum memorialistului i s-a tratat un dinte la sfârşitul secolului al XIX-lea. Asemenea detalii nu pot fi inventate. Le notez. Apoi, peste mulţi ani, dacă deodată eroul se va dovedi în acel timp şi în acel loc şi îl dor dinţii, am toate detaliile veridice. Dar, de fapt, este o prostie – poţi aduna în memoria computerului toate detaliile din toate epocile şi popoarele, dar pentru a avea loc minunea prozei, asta e puţin. Toate cuvintele sunt moarte demult. Pentru a face oameni vii trebuie mai întâi să înviezi cuvintele moarte. Şi aici sunt importante nu atât cuvintele, cât spaţiul din jurul cuvintelor. Acest spaţiu trebuie umplut cu sine, cu oamenii iubiţi, cu durerea, căldura, bucuria ta, şi numai atunci în spaţiul acesta cuvintele pot da rădăcini şi pot învia.
Locuiţi de aproape 20 de ani în Elveţia. Povestea de dragoste din Scrisorar, deşi cu valenţe universale, reprezintă straşnic spiritul rus. E greu să ai eroi ruşi, când nu mai stai în „zona lor de acţiune”?
Dimpotrivă, distanţa ajută. Există o părere răspândită că scriitorul rus nu poate trăi fără limba sa – în străinătate el obligatoriu va fi chinuit de nostalgie. Cred că ideea aceasta a fost răspândită de conducătorii tirani, care nu voiau să-i elibereze pe scriitori, pentru că, în felul acesta, ar fi fost complicat să-i controleze. Dacă ne amintim un text ca Suflete moarte (şi ce poate fi mai rusesc?), el a fost scris la Roma, în Elveţia şi la Paris. Cred că nu are deloc importanţă unde trăieşte scriitorul. Şi, mai mult, mi se pare că scriitorul are neapărată nevoie să plece pentru o vreme din ţara sa, din limba sa. Pentru că atunci el va începe să se vadă pe sine şi ţara sa ca într-o oglindă. Trăieşti în Elveţia, te uiţi în Elveţia, dar îţi vezi reflectarea. Altfel cum poţi să-ţi trăieşti viaţa dacă nu te-ai uitat niciodată în oglindă? Privirea dintr-o parte te ajută mereu să-ţi înţelegi şi ţara, şi pe tine.
Alberto Manguel scria într-una dintre cărţile sale că noi, cititorii, citim ce vrem, nu ce a scris autorul. Care este păcatul suprem pe care îl poate face un scriitor referitor la cititorii săi?
Să încerci să placi cititorilor. Acesta este cel mai mare păcat pe care-l poate face un scriitor. Cititul şi scrisul nu este o tranzacţie între un fraier şi o prostituată, în care o parte alege incredulă, iar cealaltă încearcă să placă. Pentru mine scrisul şi cititul este un proces care seamănă cu transfuzia de sânge. Eu împărtăşesc cu scriitorul meu lucrul cel mai important, cel care-mi dă viaţă. Şi aici lucrul cel mai important este să coincidă grupa sanguină.
Sunteţi colaborator permanent la Neue Zurcher Zeitung. Cum vă ajută în meseria de scriitor acest job?
Scriu pentru tot felul de ediţii, dar rar, cum să spun, neprofesionist, numai atunci când mă interesează o temă. Dar şi ca scriitor lucrez neprofesionist: trebuie să scot câte o carte anual, în cel mai rău caz, o dată la doi ani, dar eu pot numai odată la cinci, şase ani.
Trei dintre romanele dumneavoastră au fost deja dramatizate. Aţi participat în vreun fel la acest proces? Aţi văzut spectacolele?
Toţi mi-au spus că textele mele sunt imposibil de pus în scenă şi am fost de acord cu asta. Acum toate romanele sunt jucate şi spectacolele au un mare succes. Părul Venerei deja de şase ani se joacă neîncetat pe scena celui mai bun teatru rusesc, în opinia mea, teatrul Piotr Fomenko. Scrisorar se joacă cu succes pe principala scenă a Rusiei – la Teatrul de Artă. În procesul de punere în scenă nu mă amestec niciodată. Un regizor adevărat trebuie să stea la distanţă de mine, de textul meu, şi să-şi creeze lumea sa, făptura sa vie. Dacă nu se va simţi absolut liber, e condamnat. Dacă va încerca să mă reproducă, nu să creeze ceva al său, nu-i va ieşi minunea teatrului. Şi, de fapt, orice punere în scenă este o abreviere brutală. Oricât de mult mi-ar plăcea piesa şi jocul actorilor, oricum de fiecare dată, interior, mă chircesc de durere când văd ce scene şi pe poveşti au fost scoase din romanul meu. Este ca şi cum ai vedea că i se taie copilului tău degetele, i se retează mâinile şi picioarele.
Următoarea dumneavoastră carte care va fi tradusă şi în România tratează meseria de interpret. Este însă vreun sport care vă pasionează într-atât încât să scrieţi o carte despre el, aşa cum au făcut David Foster Wallace cu tenisul, Nick Hornby cu fotbalul, Norman Mailer cu boxul sau Haruki Murakami cu alergatul?
Îmi place foarte mult să joc snooker, dar fac asta foarte prost. De fapt, dacă aş fi jucat minunat, atunci de ce să mai fi fost scriitor? Nu, puţin probabil să scriu ceva despre snooker. Pur şi simplu dau şi eu în bile, e aşa de mişto!
John Cheever obişnuia să scrie îmbrăcat doar în lenjerie intimă, Hemingway scria doar dimineţile, Nabokov scria pe fişe, Will Self scrie doar la maşina de scris. Dumneavoastră aveţi un ritual al scrisului, obiceiuri de nezdruncinat sau superstiţii legate de scris?
Scriu dimineaţa cu capul limpede. Uite, mă rog, asta e tot. E puţin cam plicticos, recunosc. O să mă gândesc la ceva!
Cum arată biroul dumneavoastră? Are vreo influenţă locul în care scrieţi asupra scrisului?
Biroul de regulă e plin de facturi neachitate, aşa că nu-mi place să lucrez acolo. E mult mai plăcut să te instalezi cu laptopul în pat!
Cum arată, în opinia dumneavoastră, viitorul librăriilor?
Mi se pare că toate discuţiile despre moartea cărţii de hârtie sunt puternic exagerate. Pe de o parte, da, în metroul de la Moscova toţi citesc din readere electronice, dar dacă scoţi o carte de hârtie, se uită pieziş, cică, sărmanul, nu-ţi poate permite un reader modern. Dar uite, în metroul din Tokio am fost uimit că toţi citesc cărţi de hârtie. Poate pentru că fiecare îşi poate permite un device electronic? Oricum e mult mai plăcut să citeşti o carte din hârtie. Şi într-o librărie, e mai plăcut să alegi cărţile, să le răsfoieşti, să le atingi, decât să le comanzi pe Amazon. Aşa că sunt liniştit în privinţa librăriilor.
În calitate de cititor, cu ce autor preferat aţi vrea să vă întâlniţi şi ce i-aţi spune?
Din punct de vedere teoretic, puteam fi într-o stare pe deplin conştientă, la vremea respectivă, să mă întâlnesc cu Nabokov. Dar deja atunci, dacă aş fi avut această posibilitate, aş fi refuzat. Am primit deja totul de la întâlnirea cu el în cărţile lui. Şi despre ce să vorbim la micul dejun, în hotel, despre vreme? Despre onorarii? Chiar V.V. m-a învăţat să mă tem de banalităţi. Sau, de exemplu, de ce să mă întâlnesc cu Tolstoi? El chiar ne învăţa să nu ne temem de banalităţi, dar, nu mă îndoiesc, ar fi fost un individ extrem de respingător în conversaţie. Ar fi început să fie moralizator. Nu mânca aia, nu face asta! şi ce, să-l sărut cu veneraţie pe umăr pe marele bătrân? Mă descurc şi fără asta. Mai bine să comunici cu el cu adevărat, în cărţile lui.
de Catalina Miciu