Nu diarismul poematic e cel mai mic multiplu comun al textelor (pseudo)înseriate în acest volum, ci pulsul bradicardic al poeziei.

Cadența încetinită a livrării versurilor, retorica și permutările grafice din interiorul prozodiei sunt fie o strategie aleasă inteligent, fie o intuiție norocoasă.

Asta pentru că ele integrează organic spiritul reflexiv al autorului, teolog înăbușit de punctele de fierbere ale întrebărilor nepuse până la capăt, cu sarcasmul lucid al acelor observații pe care doar poeții născuți, nu făcuți, pot să le intuiască sub tapetul neutru al clișeelor regurgitate ale mentalului sau prefabricatelor limbajului.

Antisuperficial în optică, nu e stingherit de superficialitățile propriei persona, organism adaptat tropilor poeziei postdouămiiste (new sincerity?), dar cu o estetică particularizată de gâlceava permanentă (alternând surdina cu confruntarea) cu autoritatea divină și modelul hristic.

Sfârșitul este aproape atunci când sensul devine fad, insuficient sau se ascunde în spatele unor promisiuni nerezonabile. Lumea e maculată, dar calduță și familiară, erodată și contaminată de atmosfera unei apocalipse cu colți nepermiși de moi.

Vocea lui Andrei-Codrin Bucur nu sună fals, această constatare fiind, la fel ca în domeniul vocal, un examen preliminar obligatoriu pentru aceia care au de gând să aprofundeze tehnica, teoria și libertatea (nu neapărat în această ordine) artei lor.

Mihăiță Stroe