cu aripi de celofan, plămânii zdrenţe

şi pântec moale umplut cu cârpe.

Mă simte, se-ntoarce: ochii lui

au ceva din melancolia unui blog

părăsit

la celălalt capăt al lumii. O, voi

monitoare LCD, care ardeţi ca

nişte candele-n noaptea sfântului

Bartolomeu!

Dacă n-aş fi aici, acum am fuma

amândoi aceeași ţigară, apoi ne-am

deschide venele liniştiţi, cufundaţi în

dantele

Într-o lume a indiscreției și evidenței, în care tehnologicul începe să se confunde cu anatomia umană, Radu Ștefănescu ne propune un discurs al semnelor naturalului, însoțit de propria lui dispariție. Ne face să vedem ce e în jur: să măsurăm umiditatea solului, să privim femeile cu o desăvârșită gentilețe aristocrată, să ne cățărăm pe arborii de pâine pentru a urmări zborul păsărilor. Radu Ștefănescu e conștient de faptul că „tot ce există se află aici”, că lucrurile sunt cu adevărat importante după ce le deformează memoria, iar în singurătate se nasc formele reale ale înțelegerii. – Andra Rotaru

Poate cel mai mișto lucru pe care l-a reușit Radu Ștefănescu și noi am crezut este precizia emoției. S-a izolat într-un clișeu banal și a restricționat accesul. Unul dintre cei mai discreți poeți ai ultimilor ani, a livrat emoția, prelucrată într-o formă accesibilă și ușor de asimilat. Nu trebuie să faci nici un efort, nu trebuie să execuți operații complicate. O să înțelegi o pagină sau două, totul sau nimic. Tot ce contează, sau tot ce e lipsit de importanță. La sfârșit suntem autiști. Ne-a agățat, ne-a tras în lumea lui. De clișeul acesta vorbeam și puțini sunt cei care reușesc atât de categoric asta. Nu mai încape nimic acolo, nu lipsește nimic. Complet și cu adevărat frumos. – Adrian Pop

Radu Ștefănescu a debutat cu volumul de poezie important e să te faci nevăzut (2016), urmat de o carte de proză scurtă, oameni mici (2018)