O CARTE FUNDAMENTALĂ DESPRE TEATRU, SEMNATĂ DE UNUL DINTRE CEI MAI INFLUENȚI REGIZORI AI SECOLULUI AL XX-LEA

Conceptul propus de Peter Brook în Spațiul gol a schimbat complet viziunea despre artele spectacolului și a influențat hotărâtor numeroși creatori de teatru. Pasionant, neconvențional și fascinant, acest volum arată cum teatrul sfidează regulile, construiește și spulberă iluzii și oferă amintiri neprețuite publicului său. Prin crearea unui spațiu gol, actorul poate, împreună cu publicul, să găsească rezonanța și legitimitatea cuvintelor. Peter Brook se referă la necesitatea vidului, la absența dezordinii din spațiu, precum și la cea din spirite, pentru a ajunge la această transformare a banalului, care dă naștere actului teatral.

Cu o claritate seducătoare, Brook explorează problemele cu care se confruntă un spectacol de teatru, analizează evoluția ideilor teatrale puse în circulație de cei mai controversați creatori ai secolului al XX-lea, cum ar fi Stanislavski sau Brecht, și vorbește despre cele patru tipuri de teatru – teatrul fără viaţă, teatrul sacru, teatrul brut și teatrul imediat.

Fără îndoială, Spațiul gol a rămas și va rămâne o piatră de hotar în gândirea teatrală de astăzi. Ferm înrădăcinată în propria experiență a lui Brook, această carte iconoclastă continuă să inspire și să îndrume noile generații de creatori de pretutindeni.

„Sunt convins că, după experienţa Spaţiului gol, nu mai e posibil să mergem la teatru fără să ne întrebăm de ce o facem. […] Dacă Stanislavski și-a dedicat viaţa descoperirii misterului teatrului în actor, iar Grotowski a călătorit din India până în Haiti ca să descopere în actor o fiinţă mistică, Brook a încercat să descopere în ce fel teatrul ne poate ajuta pe toţi, atât pe cei de pe scenă, cât şi pe cei din sală, să devenim oameni adevăraţi, actori în viaţă.“ Andrei Șerban

„Într-un teatru viu, în fiecare zi de repetiţie ar trebui să punem sub semnul întrebării descoperirile făcute ieri, să fim dispuși să o luăm de la început și să credem că adevărul piesei ne-a scăpat din nou. În schimb, teatrul fără viaţă se apropie de clasici cu credinţa că undeva, cândva, cineva a descoperit și a bătut în cuie felul cum trebuie pusă în scenă piesa. Iată problema a ceea ce numim «stil». Fiecare operă își are propriul stil. Care nu poate fi altfel. Și fiecare perioadă își are stilul ei. În momentul în care încercăm să stabilim cu precizie acest stil, suntem pierduţi.“