Locuirea este forma cea mai elementara a existentei individului pe pamant. Recunoasterea spatiului ca fiind propriu unei persoane reprezinta modalitatea prin care aceasta se identifica si isi asuma acel spatiul. Prin identificarea cu spatiul, se fixeaza coordonatele identitare corporale si psihice, iar astfel spatiul devine o proiectie in sens identitar, un mod unic de manifestare a raporturilor pe care o individul le stabileste cu habitatul de langa el.
La nivel psihogenealogic, asumarea sau neasumarea spatiului identitar constituie expresia inradacinarii sau dezradacinarii antecesorilor in raport cu spatiile pe care le-au locuit. Efectele asumarii sau neasumarii spatiului identitar de catre antecesori se pot observa in scenariul de viata al descendentilor, prin modalitatile in care acestia se raporteaza la mostenirea, achizitionarea sau construirea unei case.