Reeditarea poate fi o dovadă că această carte, a cărei existenţă i-o datorăm lui Eugenio Barba, continuă să-i preocupe şi să-i inspire pe oamenii de teatru români, chiar dacă astăzi, cel puţin în practica scenică, Jerzy Grotowski pare mai degrabă un maestru uitat, abandonat. Dacă şi-a pierdut calitatea de manifest, aşa cum a fost pentru o întreagă epocă, Spre un teatru sărac rămâne o carte de căpătâi datorită numeroaselor descrieri de tehnică şi antrenament al actorului pe care le oferă, faimoaselor formule grotowskiene (teatrul ca întâlnire, via negativa, actorul sfânt) – tot atâtea expuneri de principii şi metodă – precum şi analizelor din interior ale unor spectacole precum Prinţul constant, Akropolis, Doctor Faustus – momente de referinţă ale teatrului din secolul XX.

Lupta grotowskiană cu Absolutul a fost violentă şi scurtă. În anii ’60, când ea a agitat viaţa teatrului occidental, nu ne-au parvenit în România decât rezonanţe îndepărtate. Nici spectacole, nici biblia teatrului sărac. Pentru a şterge această pată albă din bibliografia română, o traduc, împreună cu Mirella Nedelcu, o prietenă de atunci, şi amândoi rezolvăm astfel o parte din frustrarea trecutului nostru comun. Grotowski era o îndepărtată figură tutelară şi totuşi prezentă, graţie acelor fragmente meteorice care ajungeau până la noi şi pe care le descifram cu o sete tânără.

Această traducere ţin să o dedicăm acelui „prinţ constant“ al teatrului român care a fost Aureliu Manea. Debutând la Sibiu cu Rosmersholm, el schiţa un drum grotowskian, fără să fi cunoscut nici opera, nici textul maestrului. Dar Manea aparţinea acestei familii şi de aceea, în spectacolele sale, am recunoscut acea geometrie a fulgerelor pe care, de la Artaud la Grotowski, teatrul occidental a vrut s-o deseneze. Ea a traversat graţie lui Manea şi câteva scene române şi, de aceea, în obscuritatea teatrului nostru, ea străluceşte încă, asemenea unei stele de mult stinse. Dedicaţia acestei traduceri e o luptă contra uitării. -- George Banu (fragment din postfaţă)