Aceste stări intense nu reprezintă, propriu vorbind, revenirea la literatură a Oanei Cătălina Ninu. Aș zice, mai curând, că ele sunt o mărturie netrucată despre felul cum poezia poate supraviețui, despre felul cum se poate conserva dincolo de orice bruiaj: de ritmurile cazaniere ale vieții, de presiunea mediului cultural, de, până la urmă, rutina scrisului constant. De aici indigența cantitativă a volumului. Și tot de aici imperativul disimulat în titlu: ceea ce nu atinge paroxismul nu e îndreptățit să treacă în pagină. Ce s-a petrecut cu sensibilitatea Oanei Cătălina Ninu în cei treisprezece ani care au trecut de la debutul cu Mandala se poate vedea, într-un parcurs rarefiat, aici. Mai întâi, dialogul ei cu exteriorul s-a acutizat. Invadată, cândva, de propriile trăiri obsesionale, ea devine acum atentă la agresiunile venite din exterior. Realitatea însăși capătă, acum, proporțiile unei traume. În al doilea rând, simptomatologia acestei traume devine, evident, mai complexă. Chipurile răului se multiplică și se diversifică în imagini de caleidoscop halucinant. Iar asta, pe măsură ce piesele renunță la amploarea de altădată, devenind, adeseori, stenografii pregnante.
Cosmin Ciotloș