În mai 1986, Mircea Crișan spunea un banc la Europa Libera: „Cine a câștigat trofeele în fotbalul european în primavara asta? …

Pai, echipele astea care au mai multa energie!!!“. Aluzia era evidenta. Dupa ce, pe 26 aprilie, explodase un reactor atomic la Cernobîl, provocând cel mai grav accident nuclear din istorie și o degajare imensa de energie, pe 2 mai, Dinamo Kiev surclasa Atletico Madrid în finala Cupei Cupelor, iar cinci zile mai târziu, pe 7 mai, la Sevilia, pe Estadio „Ramón Sánchez Pizjuán”, în tribunele caruia luase loc inclusiv regele Spaniei, Juan Carlos, Steaua București producea o imensa surpriza și triumfa în Cupa Campionilor Europeni în fața celebrei FC Barcelona. Între timp, norul atomic survolase deja România…

Dar cine este, de fapt, Steaua București? CSA sau, așa cum spune și UEFA, FCSB? Sau „Faci Ce Spune Becali“? Cui aparține palmaresul din 1947 (când un grup de ofițeri ai Armatei Regale înființa o echipa de fotbal militara) și pâna în 1998 (când începea privatizarea formației)? Cine este totuși clubul care deține alt palmares, cel din 2003 și pâna azi? Cum e posibil ca un al treilea palmares, cel din perioada 1998–2003, sa fie al nimanui?

Dincolo de toate aceste controverse ramân meciurile, antrenorii și fotbaliștii de legenda, cei 101 magnifici din aceasta carte, de la „Țop“ Voinescu la Helmuth Duckadam sau de la Emerich Jenei la Anghel Iordanescu, venind pâna la Florinel Coman, Darius Olaru & Co. Dar și lacrimile unui copil de patru ani, care a jurat, în fața unui televizor alb-negru din vecini, ca va iubi mereu culorile roș-albastre, pentru ca „Steaua sa nu mai piarda niciodata”!