De ce sunt scriitorii de umor, oamenii cu harul umorului, mai special?
Folosesc aceleași cuvinte cu care Eminescu, Blaga, și mulți alții ca Aceștia Doi, au scris poveștile lumii. Ei, bine, ca într-o vrajă, sub mîna scriitorului de umor, pe buzele povestitorului, cuvintele prind să zîmbească, să bucure sufletul, să facă ziua mai frumoasă.
Au încercat mulți, criticii niciodată, sau poate au fost singurii martori ai propriului eșec, de aceea îi ignoră, îi urăsc pe umoriști, încearcă să le micșoreze dimensiunile.
Atunci cînd, totuși, o fac încearcă și ei să fie spirituali, înțărcați cu levanturi ludice, dar sfîrșesc în derizoriul propriei suficiențe.
Aidoma apretatelor cu sufletul virgin, se indignează la auzul unui banc cu treburi explicite, dar acasă mai trag o conjuctivită pe vreun film de după ora 01.
Ipocrizia lor nu este egalată decât de amestecul în treburile interne ale umoriștilor, ale celor cu vorba-spirt, a lipsiților de umor.
Sunt corectat în devălmășie, ca un politician chemat la tablă, enervați peste dreapta măsură de felul în care dăncilizez, fac cuvintele să sară într-un picior, să se bucure de noua viață, și să se bucure de ea, spre binele tuturor.
De aceea, le las să fugă, să evadeze din limbajul de lemn, din grădina zoologică a vorbelor cu ghiare și colți, să simtă că sunt libere cu adevărat.
Mai rea decit lipsa de umor este sărăcia unui miriapod care nu are bani de pantofi, decît pentru picioarele din stînga direcției de mers.
Rog de aceea să nu lăsați nepedepsită prostia, uzul de prostie, în formă continuată.