Într-o contribuție esențială la configurarea stilisticii diacronice, care inaugurează laborioasa serie de Studii literare, reputatul stilistician și istoric literar Mihai Zamfir propune o perspectivă inedită asupra operei lui Al. Macedonski, scriitor de o anvergură spirituală cu totul aparte, ce a ilustrat cu o febrilă pasiune, în diferite etape ale creației sale, metamorfoza formulelor poetice ivite sub semnul neolatinismului, dar și noile structuri literare plămădite în creuzetul experimentelor din zorii modernismului.
Dacă mutațiile produse în ansamblul operei macedonskiene relevă o personalitate intuitivă, dar contradictorie, pe care nicio orientare estetică a epocii nu și-o poate revendica pe deplin, sinteza poemului în proză aduce cu sine splendoarea universului polifonic descins din cele mai semnificative ilustrări ale genului în literatura română. Analiza stilistică articulată pe eșafodajul metric al textelor, incursiunile comparative și explorările lexico-semantice alcătuiesc o redutabilă panoplie metodologică a scrierilor poematice, în miezul cărora tensiunea lirică se manifestă îndeosebi la nivelul efectelor senzoriale, de la subtilele reverberații incantatorii până la suavitatea vizual-cromatică a imaginilor artistice.
Studiile cuprinse în prezenta ediţie au apărut înaintea Revoluţiei din decembrie 1989. Ele arată cititorului de astăzi nivelul pe care îl atinseseră istoria literară şi stilistica românească spre finalul secolului al XX-lea, într-o perioadă de multiple interdicţii şi sub un regim drastic de cenzură politică. Aceste studii demonstrează, prin reflex, ce rol a jucat stilistica în anii de teroare ideologică: acela de refugiu spiritual, acela de a refuza literatura-propagandă, de a exalta valorile pur literare ale textului, adică valorile lui eterne, dincolo de ideologie, de social sau politic. Căutând a ilustra naşterea şi evoluţia unei metode, am urmat, în general, ordinea cronologică a apariţiei textelor acum republicate. Dată fiind semnificaţia până la urmă istorică a unei asemenea reeditări, bibliografia critică utilizată a rămas la nivelul anilor de apariţie a respectivelor studii, deşi între timp ea s-a îmbogăţit, uneori considerabil.
„Fixând constelaţia – de care se ataşează spiritual Macedonski – la Théodore de Banville, Albert Samain, Henri de Régnier, Maurice Rollinat, nu semnalăm ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin «influenţe». Aflat la Paris ca tânăr autor în formare, frecventator de cenacluri simboliste subalterne, Macedonski şi-a construit propria viziune lirică în proximitatea acestor autori. Rareori sunt perceptibile ecouri directe. Dinamica «influenţei», în cazul de faţă, rămâne cea a influenţelor absorbite de un mare poet; substanţe lirice felurite sunt asimilate într‑un produs cu totul nou.”
„Poate că cea mai evidentă atracţie a marii poezii în zona retorică o constituie irezistibila pornire către muzică, deductibilă din construcţia simfonică a ansamblului. Chiar în cele mai joase compuneri, Macedonski se lasă sedus de arta savantă a revenirii, de crearea unui vers laitmotiv sau a unui refren obligatoriu. Desigur, procedeul în sine nu este nou şi zeci de poeţi români îl utilizaseră; dar Macedonski îi dă o semnificaţie fundamental nouă, îi lărgeşte considerabil aplicarea şi, mai ales, îl înglobează unei arte noi, adică artei simboliste.”
„Întreaga Antichitate, de la Platon şi până la alexandrini, avea destul de clară conştiinţa unicităţii mesajului literar, a artei care se opune global non-artei. Poezia, istoria şi filosofia se opuneau global limbajului cotidian. Chiar cercetări aparţinând ultimelor decenii, atunci când încearcă să surprindă, de exemplu, specificul poeziei, pornesc de la premisa celor doi poli opuşi, al prozei şi al poeziei. Desigur, într-o asemenea optică, formele intermediare de tipul prozei poetice nu ocupă decât locul unui teritoriu minoritar, de graniţă.”
„Odată cu George Bacovia, poemul românesc în proză intră definitiv în zodia modernă: dacă aplicăm fiecăreia dintre prozele din Bucăţi de noapte şi Dintr‑un text comun regula de bază stabilită pentru simbolismul tardiv, observăm toate caracteristicile prin care acestea ies din zona simbolistă. Nu numai pentru că, strict stilistic, autorul atinge un alt tip de limbaj, ci şi pentru că abordarea speciei poemului în proză se face sub un cu totul alt regim.”