Primele două volume de Studii literare apărute până acum au cuprins principalele monografii ale autorului pe teme de literatură română (volumul I) și de literatură universală (volumul al II-lea). Volumul de față, al treilea, încheie publicarea celor mai importante studii ale lui Mihai Zamfir datând din perioada comunistă, adică până în anul 1990, și marchează o nouă etapă în evoluția criticului. Metoda sa de cercetare a literaturii, pe care a numit-o „stilistică diacronică”, utilizată până acum în monografii consacrate unor mari autori români și străini, a ajuns la maturitate și se aplică de această dată asupra unui corpus extrem de variat. Ilustrarea prin exemple s-a făcut, în cele două secțiuni care formează cartea de față, după un criteriu ales special de autor: acesta s-a oprit asupra unor scriitori mai puțin cunoscuți, trecuți în general cu vederea în ciuda valorii lor. „Stilistica diacronică” întreprinde deci, în acest volum, și o operațiune de arheologie literară.

Semne de carte

Dacă un criteriu primordial sociologic stă la baza selectării prozatorilor grupați în prezentul volum – şi anume lipsa de șansă în receptarea contemporană sau uitarea nemeritată –, atunci M. Blecher pare a fi prototipul „celeilalte proze”: rareori un autor mai profund şi mai talentat s‑a văzut lipsit nu numai de răgazul biografic pentru a scrie, ci şi de recunoaşterea realelor dimensiuni ale operei sale. Or, se întâmplă că aceste dimensiuni sunt considerabile. Nu numai în timpul vieții opera lui M. Blecher a avut un grup restrâns de cititori, dar nici în postumitate proza sa nu a reușit să facă saltul fundamental, să treacă rampa în conştiinţa vie a publicului. Nu este unicul exemplu, dar cred că este unul dintre cele mai frapante; de aceea, paginile de față se află de la început angrenate într-o operațiune aproape imposibilă, aceea de a încerca să impună, cu argumente stilistice, un mare prozator.

Pentru analiza stilistică, anumite intervale din secolul al XIX‑lea se află într-o poziție privilegiată: sunt cele al căror limbaj literar s‑a modificat substanțial față de epoca precedentă, intrând apoi într-o fază de sedimentare internă. Primul nostru romantism, adică epoca paşoptistă şi postpaşoptistă, întruneşte aceste atribute benefice. O descriere în termeni retorici a limbajului poetic pre‑eminescian apare tentantă din punct de vedere teoretic: pe de o parte, unitatea internă a limbajului poetic dintre 1830‒1870 face posibilă descrierea lui fără distorsiuni importante; pe de alta, sensul evoluţiei luminează atât finalul „eminescian” al intervalului, cât şi legătura funciară existentă între limbajul preromantic de la finele secolului al XVIII‑lea şi cel al primului romantism.

În schema trasată până acum, Eminescu trebuie să‑şi ocupe locul în mod normal, ca o împlinire a eforturilor dispuse în intervalul unei jumătăţi de secol. Ar fi foarte uşor să punem în contrast limbajul poetic eminescian de maturitate, posesor al unei acuităţi metaforice cu totul moderne, şi limbajul poeziei de până acum. Deoarece Eminescu transcende însă propriu‑zis romantismul, ne‑am oprit strict la anul 1870, examinând opera poetică eminesciană de până la această dată, sub semnul primului romantism.