Tăcerea – povestiri de la Vechiul Testament la lumea de azi

10 (zece): vorbe despre clopote & tăcere

Prefață semnată de Cristian Pătrășconiu

1. Se simte în proza doamnei Alina Gherasim o mare plăcere de a scrie, uneori aș spune, chiar o anume voluptate de a scrie. Să spun(em) mai întâi ceea ce nu e întotdeauna evident: plăcerea de a scrie și, cu atât mai mult, voluptatea (de a scrie) nu sunt plăceri simple, lineare, nu sunt în orice caz unele peste care să treci foarte ușor. A lucra cu plăcerea & voluptatea, a spera voluptate, a privi sau chiar a ținti către voluptate – fie și așa, prin „ocheanul” atât de complex al literaturii – este, nu mai puțin, un instrument de cunoaștere. Unul redutabil. Dat fiind orizontul tematic – înalt, atât de înalt – al acestui volum (poate cel mai neobișnuit din suita de texte care compun literatura doamnei Gherasim, cu siguranță inevitabil – pentru că proza sa anterioară are, pentru cine știe să citească printre rânduri, un cer înalt) – este logic de spus, și mai mult decât atât, că, odată cu această carte, avem (și) expresia cea mai rafinată de până acum a voluptății scrisului acestei prozatoare.

2. Reiau, dintr-un unghi ușor diferit ideea de mai sus și o duc puțin mai departe: când lucrezi sistematic cu plăcerea și voluptatea, faci apel, că vrei-că nu vrei, că știi-că nu știi, la un – să îi spune direct așa: privilegiat! – instrument de cunoaștere. Or, în „Tăcerea”, doamna Gherasim compune cu câteva dintre cele mai înalte și mai adânc umane teme – compune cu sine, de fapt, căci (lista care urmează nu e exhaustivă, ci o selecție de top) suferința, credința, depresia, prietenia, iubirea – fie ea eros, philia, storge, agape și, mai mult decât atât sau mai bine spus deasupra tuturor, Dumnezeu sunt toate (și) ale ei, asumat ale ei. Prin urmare, plăcerea (& voluptatea) de a scrie – dar aici, ca o adâncire de sine, ca o călătorie interioară. De aceea, cu atât mai mult, acest fel aparte al plăcerii de a scrie – ca reper constant al unui anume fel de a face și de a înțelege literatura, propriu scriiturii Alinei Gherasim – nu e ceva…simplu, nu e ceva care trebuie să fie trecut cu vederea.

3. Proza scurtă de aici, din „Tăcerea” – neapărat de adăugat: limpede, cu volute elegante – pleacă, așadar, de la Vechiul Testament. Ceea ce înseamnă și aceasta: că vine din Vechiul Testament spre noi – și spre doamna Alina Gherasim. Cu alte cuvinte: că vine de departe, dintr-o mare-mare (și splendidă) tradiție. E o proză pulsatilă, care dă ceea ce se cuvine prezentului, dar care stă pe ceva solid și măreț. Este un tip de proză care nu refuză, și, cu atât mai puțin, nu anulează ceea ce a e în spate, ci preia, elegant, în limbajul lunii de acum, ceea ce a fost. Neapărat de adăugat: preia cu reverență și sfială. E o proză care ne amintește un adevăr major – pe care, în diverse dispoziții revoluționare, facem tot ce se poate ca să îl uităm: și anume, nu e nicidecum adevărat că venim de nicăieri, din neant. Dimpotrivă: stăm pe umerii înaintașilor noștri. Unii dintre ei: care știau – inclusiv care știau a vorbi – altfel despre Dumnezeu.

4. E important cum începe o carte – și e de asemenea important cum se termină o carte. „Bat clopotele și în ecoul dangătelor e o liniște profundă” – aceasta este prima frază din „Tăcerea” doamnei Gherasim. Bat clopotele, fără excepție, în fiecare dintre secțiunile de proză scurtă ale acestei cărți – și, măcar o dată (deși, adesea, de mai multe ori), în fiecare dintre scenariile cu care lucrează prozatoarea apare o fisură. Survine ceva care întoarce cadența momentului, ca și cum lumea despre care e vorba acolo se crapă. Criză – o altă mare temă recurentă a acestei cărți – vine, din vechime, chiar de la un cuvânt care semnalează o ruptură de nivel, o (posibilă) răsucire a ființei, o intersecție am spune astăzi, un moment de răscruce (unul care poate să reclame și o hotărâre). O crăpătură, așadar: prin care intră (sau pot să intre și e bine să intre!) lumină, mister, Dumnezeu.

5. „Bat clopotele și în ecoul dangătelor e o liniște profundă” – cum spuneam, așa debutează povestea călătoriei (către sine, la urma urmei) pe care ne-o spune Alinei Gherasim în această carte. Și: „A început să ningă cu fulgi mari și tot cartierul de sardele și cuburi de zahăr brun tocit la margini s-a îmbrăcat de sărbătoare”. De ce nu ar fi aceasta o sărbătoare a sufletului? Ce ar fi de pierdut dacă am paria pe o asemenea sărbătoare? Pe o sărbătoare a așezării și a regăsirii de sine, o sărbătoare, cuminte, de după un zbucium lung, dar asumat și confruntat cu mult curaj.

6. Putem merge, chiar e foarte bine să o facem, și la dictionar – căutând alte cuvinte care dau seama de(spre) plăcere și despre voluptate. Nu trebuie să rămânem acolo, în dicționar, dar nu trebuie să îl ocolim, pentru că ne va ajuta. Vom găsi despre voluptate și despre plăcere că înseamnă (sufletește, spiritual) și desfătare. Cu declinarea: plăcerea de a privi în sus, voluptatea de a privi în sus. O voluptate care implică – și care se sprijină – și pe, folosesc limbaj modern, nu vetero-testamentar desigur, un mare capital de curaj. Des, foarte des (aici, în „Tăcerea”, în mod aparte, dar și în multe alte proze ale doamnei Gherasim): picură, discret, lumină și se (între)vede câte o fantă. De asemenea: se văd culori și nuanțe care (te) ridică.

7. O precizare care nu e deloc lipsită de sens: acest text nu e unul de critică literară. Nici măcar – așa cum e, pesemne, aranjat în scenariul tipografic – unul de introducere. Ci, fundamental, e unul de însoțire – și anume; discretă, atentă, empatică. E, desigur, și un fel de recunoaștere – încărcată de bucurie – a plăcerii de a privi în sus!

8. Alina Gherasim pictează – și cred că o face, îmi îngădui să spun aceasta, urcând pe scara de lumină pe care a pictat-o tatăl său, Marin Gherasim. Proza sa, în „Tăcerea”, mai mult decât în oricare altă carte a autoarei – urcă și ea pe acea scară la cer; e (și) picturală, are cochetării și cadențe cinematografice, stă (și) în coordonate sculpturale. Însă proza de față are și ceva în plus, în chip evident: parfum. Și anume: parfum de ulei plăcut de duminică, de smirnă și de tămâie.

9. Există un poem – nu sunt sigur dacă are un autor anume, unul incontestabil, de vreme ce e plasat în dreptul mai multor biografii și bibliografii. În orice caz, e – și, vorba unui poet anume: ce bine că e! – un poem, un super-poem, care a devenit deja „folclor” și, vorba aceea, deja iconic. E acel poem despre un om care se plimbă pe o plajă, alături de Dumnezeu. Când se plimbau împreună, în spatele lor, apărea o urmă dublă: una a omului, alta a lui Dumnezeu. Privind în depărtare, omul a observat, la un moment dat, că, pe nisip, apare un singur rând de urme. Când vede aceasta, omul îndrăznește să îl întrebe pe Dumnezeu: de ce e așa, în cele mai grele momente ale vieții mele, de ce, de vreme ce ai promis că vei fi mereu mine, cu noi? Și Dumnezeu îi răspunde: „Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut decât o singură urmă de pași pe nisip sunt zilele în care te-am purtat pe brațe”.

10. A cunoaște, a vrea să cunoști, a intra în tine – și a vrea, cu orice riscuri, să te cunoști – înseamnă și să taci, desigur. Uneori: să taci mult. Dar înseamnă și – referința e, desigur, la un filosof extraordinar care a încălcat el însuși, elegant și memorabil, acest jurământ special al tăcerii – să încerci să vorbești, măcar puțin, despre lucruri în legătură cu care părea că este mai bine să taci. Cine știe – poate că, alegând să vorbești, să scrii, Dumnezeu te ține în brațe… Uneori. De pildă, chiar atunci – când alegi să vorbești, când alegi să scrii.. Poate că Dumnezeu te ține în brațe. Poate că Dumnezeu ne ține în brațe!

Din Cuprins:

• 10 (zece): vorbe despre clopote & tăcere
  Cristian Pătrășconiu
• Musafirul
  (pornind de la Ecclesiastul)
• 0,1 tone
  (pornind de la Profetul Iona, imaginând o discuție între Iona și chit, în cheie actuală)
• Confesiunea unui procuror
  (pornind de la Cain și Abel, Cartea Facerii)
• Cine suntem noi, domnule Einarsson?
  (pornind de la Cântarea Cântărilor)
• Ziua cea albă
  (pornind de la Judecători, Capitolul 19 – Nelegiuirea locuitorilor din Ghibeea lui Veniamin)
• Dreptul săracilor
  (pornind de la Cartea lui Ruth)
• Îndrăznește!
  (pornind de la Cartea lui Tobit, imaginând legătura dintre Tobie și Îngerul Rafael, în cheie actuală)
• Casa de aramă
  (pornind de la Cartea Profetului Daniel)
• Cum te alege Dumnezeu?
  (pornind de la povestea lui David și a lui Goliat)
• Vremea ploilor în Grosvenor Place
  (pornind de la Cartea Esterei)
• Foșnetul unei adieri
  (pornind de la povestea Profetului Ilie)
• Un om bun
  (pornind de la Cartea lui Iov)
• Iscusita doamnă Krausser
  (pornind de la Potopul, Cartea Facerii, împletind povestea cu un caz real al unei mame care și-a omorât copiii)
• O viață mai bună
  (pornind de la Proverbele lui Solomon)
• Centrul de studii
  (pornind de la povestea Rebeccăi)
• O oră și o secundă
  (pornind de la povestea Reginei din Saba)
• Ploaia de meteoriți
  (pornind de la povestea lui Samson și a Dalilei)
• Poate, într-o zi, cu Dumnezeu
  (pornind de la Avraam și stejarul de la Mamvri, Cartea Facerii)
• Sub un ulm, sub un stejar
  (pornind de la Istoria Suzanei)
• Alsamt
  (pornind de la Rugăciunea Regelui Manase)