Tapetul galben este o explorare fascinantă și tulburătoare a psihicului feminin și a constrângerilor sufocante ale societății secolului al XIX-lea.

Nuvela este considerată o operă timpurie importantă a literaturii feministe americane, ilustrând atitudinile din secolul al XIX-lea față de sănătatea fizică și mintală a femeilor. Narată la persoana I, reunește mai multe pagini de jurnal scrise de o femeie al cărei soț – John, medic – a închiriat un vechi conac colonial peste vară. Renunțând la celelalte camere din casă, cei doi se mută în camera copilului, la etaj, o cameră cu gratii la ferestre și cu tapet galben, pe care naratoarea îl găsește tulburător de la bun început. Ca formă de tratament, femeia nu este lăsată să muncească și este încurajată să mănânce bine, să facă mișcare și să iasă la aer, ca să se refacă după o așa-numită „depresie nervoasă temporară – o tendință ușor isterică”, diagnostic des întâlnit la femei în acea perioadă.

Cu timpul, naratoarea ajunge să fie obsedată de tapet, găsind în model tipare ce par să prindă viață, iar starea ei mentală se deteriorează într-atât de tare, încât, în cele din urmă, aceasta devine convinsă că în el e captivă o femeie, o femeie care încearcă cu disperare să evadeze.