Ea? Făcută să fie mamă. Fusese ca o soră mai mare pentru copii vecinilor, o ceată întreagă de neastâmpărați cu câțiva ani mai mici decât ea, apoi cea mai bună mătușă din lume pentru fetița surorii, de-o striga toată lumea Tuși, Tuși, Tuși, molipsită de bucuria din vocea nepoatei .

Oriunde se ducea, copiii se lipeau de ea imediat și-o vedeai după ceva vreme înconjurată de râsetele piticilor, prinsă cu totul în joacă și strălucind de bucurie.

Eu? Un boem iresponsabil, butoi vulcanic de pulbere fără pic de răbdare la nervi, obișnuit să pribegesc fără griji prin viață, gata oricând să flămânzesc pentru pasiunile mele.

Singur la părinți, nu-nvățasem nici să-mi împart jucăriile darăminte să mai am și grijă altcuiva, ca să nu mai punem la socoteală privirea cu care mă înzestrase natura și care îngheța, la o singură ridicare din sprâncene, orice pornire jucăușă cu care m-ar fi asaltat vreo obrăznicătură din asta mică.

Merge și cu așa un tată? Să facem media între noi și să ne dea pe la mijloc? Și pe la mijloc să fie oare suficient?

Acum, uitându-mă înapoi, știu că n-avea rost să-mi pun decât o singură întrebare ”ești în stare să iubești?”. De-atât ai nevoie ca să schimbi orice trebuie schimbat la tine și să-nveți orice trebuie știut ca tată.

”Ești în stare să iubești?”

”Cu tot ce sunt.”

*De asta, cititorule, ”Tati” e înainte de toate o poveste de dragoste.