Deşi ivite într-un context specific, textele îşi creează propriul context, un mediu numai al lor, nesubstituibil, în care ele respiră aerul proaspăt al realului. Ce se întâmplă însă când contextele se intersectează, îşi întrepătrund perspectivele, propunând inter-contextualizări şi recontextualizări fecunde? Cum se manifestă textele în acest nou câmp mişcător, având în vedere inclusiv statutul metadiscursului interpretativ, supus „contopirii orizonturilor”? Eseurile hermeneutice din volumul de faţă încearcă să afle câteva posibile răspunsuri la aceste întrebări, cu referire la răsfrângeri textuale iradiante şi la refracţii emblematice, abordând interdisciplinar domenii dintre cele mai diverse, de la filosofie şi teologie, trecând prin istoria doctrinelor religioase şi psihanaliză, până la estetică, poetică, teorie şi critică literară. Toate subsumate aceluiaşi deziderat major al sensului ce îşi rosteşte arătarea.