„Cum îl văd, îl aud și-l citesc eu pe Emilian Galaicu-Păun? Ca pe un, prin menire, scriptor, scrib, copist monastic, cu inluminuri, dar și ca pe un akakievician și bacovian, căruia vremurile „i-au dat de scris”, iar el scrie, nu se lasă covîrșit de lipsa de motivație metafizică a lui Bartleby, deși sînt sigur că uneori îl încearcă și asta, altfel nu ne-ar propune Trilogia nimicului – „De ce există mai degrabă ceva decît nimic?”, obsesivă întrebare;

îl mai văd ca pe un pisar al memoriei locului, luptînd cu armele lor împotriva vechiului nou și nou nou roman și a orice dogmă cu pretenție de canon estetic, a „the french theory”, y compris a lui Derrida (la différance, eterna amînare și nefixare a sensului), pentru a recupera rezolut referentul istoric și sensurile lui dureroase (Basarabia sovietizată, așa-numita R.S.S. Moldovenească, ocupată, ideologizată, cunoscînd foametea, deportările, gulagul, suferind un atac diabolic asupra limbii și a identității românești);

încît, revenind la prezent, Em. G.-P. să arunce un ochi critic, de „învățătură și certare”, peste hăurile și Chăurile contemporane.

Îl văd, de asemenea, ca pe un logofăt și logos-făt, joculator de vorbe, calamburgiu ermetic, „showtronian” al dislocărilor, permutărilor, recombinărilor, a cărui energie ludică de nestăvilit cheamă însă, deși nu disprețuiește nici gratuitatea, Verbul și pneuma. Sub mască de autor, auctor, actor lucrează, ca un mare meseriaș și ca un inspirat, scriitorul inconturnabil, și, în ultimă instanță, poetul.

Paginile sale alcătuiesc nu o carte de nisip, ci un organism textual în continuă regenerare și expansiune, un straniu, fascinant și, uneori, înspăimîntător blob literar.” (O. Nimigean)