Să scrii o lucrare despre trădare nu este deloc o întreprindere facilă. Şi aceasta, din cauza accepţiilor diferite de-a lungul secolelor a termenului de trădare, a reacţiei contemporanilor, a rolului jucat de autorii unor atari fapte în societate în diversele sale etape istorice etc. Căci, după cum afirma cu dreptate scriitorul Paulo Coelho, „Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul. Dumnezeu ne picură uneori în suflete doar visuri imposibile”.

Trădarea a fost şi este un produs al epocii istorice, al legăturii specifice între agenţii istoriei. De menţionat este şi faptul că în prezent acuzaţia de trădare este uzitată cu lejeritate, atunci când serveşte politicului sau ca instrument de acţiune îndreptat contra adversarilor unui regim politic. În secolul al XXI-lea, oricât ar fi de hilar, acuzaţiile de trădare, mai mult sau mai puţin fondate, sunt formulate mult mai uşor.

Trădarea şi-a lărgit mult sensul, a devenit ambiguă, uneori şi larg interpretabilă. Tot mai frecvent, în discursul public este denunţată trădarea unei ideologii, a unei structuri politice, laice sau religioase. Acuzaţiile de trădare vizează, din ce în ce mai mult, sfera politicului. Să nu uităm că apetitul pentru trădare există şi topeşte orice urmă de moralitate. Categoric, trădarea nu va dispărea atât timp cât vor exista oameni, care au fost şi sunt agenţii săi.