Deşi erau numeroase date din care rezultă că în ultima parte a anului 1989 situaţia operativă se deteriorase foarte mult, nu am luat nici o măsură deosebită, aşa cum s-ar fi impus şi cum eram obligat s-o fac, în scopul prevenirii unor urmări grave şi nici n-am raportat informaţii care erau foarte importante… Declar şi subliniez că în anii din urmă şi mai ales în perioada care a precedat revoluţia, Securitatea n-a mai fost instituţia care se cerea să fie. Prin aceasta s-au facilitat în mod indirect acţiunile forţelor revoluţionare ale maselor populare împotriva regimului dictatorial al lui Ceauşescu… În acelaşi timp, toate unităţile informativ-operative şi cele ale trupelor de securitate au executat întocmai ordinele ce le-am dat, atât înainte cât şi imediat după fuga dictatorului, de a nu se trage în manifestanţi şi de a se pune la dispoziţia lor. -- Gen-col. Iulian Vlad
În realitate… îmi exprimam dorința de a trăi până când voi vedea toți trădătorii de țară judecați după faptele lor. Menționez că n-am nominalizat pe nici unul dintre câți cunosc, pentru că sunt mulți și-mi era teamă că poate omit pe cineva. Dacă unele persoane au făcut alergie, iar o personalitate marcantă a declarat public, înainte de pronunțarea sentinței, că «i-a fiert sângele în el» când a recepționat cele spuse de mine, cred că nu sunt eu vinovat că suferea de hipertensiune. De asemenea, faptul că al doilea judecător a declarat într-un interviu că eu am făcut unele aluzii la puterea executivă care exista atunci, cred că nu poate fi considerat o motivare a sentinței pronunțate, ci o dezvăluire (pentru care îl rog să primească toate mulțumirile mele cordiale) a imixtiunii unor persoane din fostul Executiv în atribuțiile justiției, care în cazul meu a constat în dictarea sentinței (...). Mulți au sperat că prin arestarea, judecarea și condamnarea noastră vor intra în paradis. Realitatea este că numai un număr redus au reușit să aibă această satisfacție (...). Știu că dumneavoastră, onorată instanță, n-aveți nici o vină, așa cum nici noi nu suntem vinovați, în pofida acuzațiilor care ni se aduc. Și noi, și dumneavoastră jucăm într-o piesă al cărei scenariu a fost elaborat de alții. Noi, după gratii, nu mai avem ce face decât să vorbim, dacă suntem întrebați sau dacă ni se dă voie (...). Ceea ce îmi provoacă mari suferințe este nu încheierea vieții mele, ci traumele la care au fost și sunt supuși membrii familiei. Ca ultim cuvânt, îi rog să facă eforturi și să-și aline durerile cu amintirile zecilor de ani petrecuți împreună, în armonie și cu demnitate, cu speranța că poate reunirea noastră va fi cât mai curând. -- Ioan Totu (pasaj din ultimul cuvânt în fața instanței, înainte de a fi condamnat și cu câteva zile înainte de a fi asasinat)
