„Revenim asupra materialelor istorice și tezelor în cauză în vederea prevederilor pentru ziua de mâine. Pe glob e încă suficient spațiu spre a putea încăpea toți în bună pace. Suntem cel mai mare și mai compact popor în acest sud-est al Europei pentru a nu privi cu încredere viitorul. Iar pentru a lumina drumul înainte nu e nevoie să mistificăm trecutul. Dimpotrivă. Nu e mai înțelept să ne împăcăm cu verdictul istoriei și să ne înțelegem?” (DAVID PRODAN, Transilvania și iar Transilvania, 1992)

Ultimele decenii au arătat omenirii că trăiește nu doar într‑o lume foarte complexă, dar și că evenimentele vieții sociale se derulează cu o viteză deosebită. Motiv pentru care fiecare cetățean simte nevoia de a descifra cât mai repede și extins căile de evoluție. Crizele internaționale care se succed la intervale de timp tot mai scurte au relativizat la maxim modelele matematice de previzionare. De aceea, acum se face apel și mai frecvent la fenomene și procese istorice contemporane pentru a găsi explicații la fapte prezente și eventuale reconstituiri seriale care să indice măcar viitorul imediat.
Inițiativa editării acestui volum a venit dinspre interesul manifestat de studenți, dar și de opinia publică generală care a receptat din mass‑media lansarea subiectului Tratatului de la Trianon (1920). După ce, în anii anteriori, s‑a scris despre Centenarul declanșării Primului Război Mondial (1914), al terminării conflictului (1918) și s‑a celebrat un secol de la desăvârșirea Marii Uniri (1918), aducerea agresivă a subiectului Trianonului cu ton contestatar la momentele istorice menționate a stârnit nedumerire printre consumatorii știrilor lansate de media și îndeosebi media socială. Iar mediul de receptare a unor astfel de opinii a fost mult viciat de intensificarea discursului politic populist, naționalist, xenofob care a proliferat în spațiul public european și cu deosebire în cel central‑sud‑est european. Pe când istoricii de profesie au abordat aceste teme în conferințe restrânse ori publicații de specialitate, așa‑numita „istorie jurnalistică” a accentuat doar aspecte pe care redacțiile ori cercurile emitente le considerau a corespunde „cererii pieței”. De unde a apărut nevoia de a veni spre publicul larg și cu opinii istoriografice ori ale științelor sociale care să ofere cititorilor puncte de sprijin pentru gândirea rațională.
În volumul de față propunem opinii ale câtorva experți din domeniile istoriografiei, sociologiei, dreptului, științelor politice și relațiilor internaționale etc., deoarece am dorit să facilităm realizarea unei analize interdisciplinare care să asocieze demersului istoric și elemente de cunoaștere și înțelegere ale fenomenelor contemporane care au fost intenționat sensibilizate de politizarea nedisimulată pe care au propus‑o unele partide, grupări culturale, personaje publice în căutare de glorie electorală și de putere clădită pe schelete ale trecutului. În altă ordine de idei, am dorit să atragem atenția asupra faptului că și popoarele din această parte a Europei ar trebui să se raporteze constructiv la contextul zonal, continental și global. Doar liderii politici și statali slabi văd mereu o primejdie în tot ceea ce se întâmplă în jur și caută să se salveze doar pe ei, atașându‑se la structuri conjuncturale unidirecționale de putere, sacrificând șanse de parteneriate de durată lungă pe care le‑ar putea obține printr‑o cooperare sinceră și sistematică.
În urmă cu mai bine de două decenii am publicat un volum (Pulsul istoriei în Europa Centrală, 1998) în care am încercat să explic de ce istoria este atât de importantă pentru definirea identității națiunilor din Europa Centrală. Mesajul principal al acelui volum a fost inspirat de celebra carte a lui Robert D. Kaplan, Balkan Ghosts (1993). În primul deceniu post‑1989, Europa și întreaga lume au fost oripilate de violențele etno‑religioase din Balcani, iar Kaplan avertiza liderii regionali și pe cei ai Europei să nu se lase pradă fantasmelor istorico‑politice de tipul celor care tulburau sud‑estul continentului. Atunci am atenționat liderii României, ca și pe cei din Europa Centrală, să ia aminte la spusele lui Robert D. Kaplan, să aibă grijă să nu dea și ei drumul „strigoilor” central‑europeni, deoarece și în această zonă unii politicieni erau tentați a aduce în prim‑planul vieții sociale fantasmele conflictualităților trecute. Odată potolit avântul liderilor post‑comuniști din statele Europei Centrale pentru aderarea la NATO și UE, recursul la „strigoii” istoriei a revenit, iar ceea ce se spera că va deveni calea de viață europeană, în sens occidental, ni se înfățișează astăzi tot mai clar ca o îndreptare spre calea inspirată de vechile obiceiuri estice. Prilej în care unii lideri central‑europeni dovedesc o orientare politică asemănătoare celor care au dat drumul „strigoilor” din Balcani, la sfârșitul secolului al XX‑lea, dovedind lipsa voinței de a învăța din lecțiile celor două conflagrații mondiale care au însângerat veacul trecut și din suferințele națiunilor din această regiune datorate fascismului și bolșevismului.
Pentru România, semnarea Tratatului de la Trianon (1920) a însemnat recunoașterea internațională a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o consecință a aplicării principiului autodeterminării naționale, cel care a fost considerat principalul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârșitul Primului Război Mondial. Dar un Tratat de pace conținea și alte aranjamente între părțile semnatare, care intenționau să așeze evoluțiile viitoare pe o cale juridico‑politică, economică, financiară, socială, culturală etc. Starea de pace era doar deschisă de momentul semnării Tratatului de pace, „dinamica păcii” – cum o numea Nicolae Titulescu – depinzând de modul în care părțile adoptau o atitudine constructivă sau distructivă. Aceasta este o concluzie evidentă a raportării părților la sistemul Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclusiv Tratatul de la Trianon.