Dacă citești Ultima mazurcă, un splendid text despre ultimele clipe de viață ale lui Frederic Chopin (Fryderik Franciszek Szopen, în polonă) acele ultime clipe când, se spune, treci în revistă întreaga viață, n-ai zice că este opera aceluiași violator de platitudini care este directorul de scenă. Aici, autorul nu seamănă defel cu regizorul. Ai zice că îl urmează pe Peter Shaffer din Amadeus. Vrând nevrând acesta este modelul prin similitudinea celor două destine: genii precoce și morți precoce. Dar în timp ce Mozart al lui Shaffer este posedat de Dumnezeu deși pare demonic, Chopin al lui Hausvater este damnat măcinat de tuberculoză și de cauza pierdută a Poloniei sfârtecate. Este o plăcere să vezi cu câtă grație imită Hausvater stilul romanțat cel mai convențional cu putonță, inclusiv tusea și pata de sânge pe batistă, Chopin fiind, se știe, unul dintre marii ftizici ai romantismului. Amatorul de zgomote de tip havy metal cu decibelii la maximum din spectacolele sale se arată aici un profund cunoscător al muzicii clasice. Să fie o capcană? Nu, dramaturgul îl îmbracă pe Chopin în mantia sa romantică dar se contaminează și devine, la rândul său, de o neașteptată melancolie și morbiditate.