În vreme ce mai toți optzeciștii (deși nu fără cîteva excepții relevante) dau semne vădite de oboseală ori s-au lăsat pe tînjala propriei poezii, Liviu Antonesei, din contră, pare conectat (reconectat) la o sursă de elan și efervescență creativă. În ritm de vervă inspirațională, el trăiește – deopotrivă contemplativ și senzual (cu o senzualitate sublimată ea însăși în contemplație) – din seninătatea unui scepticism cristalizat într-o aforistică de înțelept. Culege, din panorama propriei vieți și din jurnalul de cotidiene, doar „clipele pe care le simți ca pe niște revelații”, dar cu sentimentul că „ne topim, lunecăm/ ca o cenușă moale în sudul clepsidrei”. O viziune înțeleaptă, cu simțul imediat al concretului, produce scepticismul tonic al lui Antonesei.