Un an de dor. Corespondenta intre pictorul Dan Hatmanu si sotia sa, Maria (1964)

« Am avut un vis curios! Eram bătrâni, ne aflam în pragul bătrâneții, dar sufletește și fizicește eram tot tineri. Ne regăsisem după o îndelungată despărțire. Trăiam și unul și celălalt bucuria nemărginită pe care ți-o dă revederea, regăsirea celui scump și drag. Ne-am îmbrățișat formând un singur trup, cu o voluptate fără margini a regăsirii sufletești ... Aș fi dorit atunci ca acea îmbrățișare să dureze o veșnicie și ca în basm, să ne prefacă în stană. Mi-am adus aminte, tot în vis, de operele nemuritoare ale lui Brâncuși. Un asemenea talent să ne cioplească un monument al acestei îmbrățișări, care să dăinuie peste veacuri, așa cum sunt creațiile artiștilor egipteni. În această îmbrățișare era un amestec în egală măsură: și bucuria revederii și a sentimentului de tristețe ce ți-l dă inerenta despărțire ...

M-a mirat întotdeauna cum de-și clădesc oamenii, în viață fiind, acel lăcaș al somnului veșnic. În vis am dorit ca acel monument al îmbrățișării să ne împodobească mormântul, simbolul dragostei care ne-a legat în viață! Era teama omului, a conștiinței clare că nu mai rămâne nimic după ce părăsești maceastă lume, teamă de despărțirea de cel pe care-l iubește ... »

Maria Hatmanu