În timp, am învățat să accept că, uneori, tocmai din astfel de senzații sau „bănuieli vagi“, cum le-ar numi Peter Brook, încep căutările, fie unele dintre ele chiar și teoretico-teatrale. Acesta este motivul pentru care, într-un final, mi-am îmbrățișat gândul, întâi difuz, apoi din ce în ce mai pregnant, de a scrie o carte despre activitatea regizorală a lui Theodor-Cristian Popescu. Astfel s-a născut acest demers personal de cercetare din ale cărui pagini citiți acum. Însă abia astăzi, la aproape șase ani de când și-a făcut apariția pentru prima oară ideea de a scrie acest volum și la o distanță de aproape patru ani de când m-am așezat conștiincios în a-i urmări lui Theodor-Cristian Popescu traseul teatral, plus zece capitole mai târziu, pot să pun în cuvinte și să vorbesc clar, fără să am impresia că las în urmă goluri consistente, despre natura acelei senzații pe care am avut-o la prima întâlnire cu el, dar și despre trăsătura particulară și esențială a sentimentului care, de la o vreme, a însoțit-o.