„… orice comunitate are în realitate o mulțime de identități care uneori coexistă, alteori intră în conflict. Unele dintre aceste identități sunt dichisite, deci promovabile, dar cam superficiale – adică Centrul e felul în care dorim să fim văzuți de ceilalți, admirați și invidiați; complementară cu ea este Periferia, mai aproape de sufletul nostru, locul familiar al vieții de zi cu zi, unde comportamentele ascunse, intime, personale – exagerate sau nu – sunt încurajate. De ce? Pentru că acolo, departe de luminile orbitoare ale centrului și de privirile altora, în ganguri, pe străzile lăturalnice, în cotloane și fundături, acolo nu ne vede nimeni: e locul unde trăim de fapt, unde dormim, unde ne iubim, ne certăm, ne despărțim și ne împăcăm, unde avem curajul să ne înfățișăm așa cum suntem de fapt – exagerați, exuberanți, vulnerabili, maladivi, entuziaști, agresivi, dezechilibrați.

Astfel că am fost curios să aflu care e experiența periferiei pentru scriitorii din Timișoara, ori a celor care sunt apropiați de oraș, debutanți sau consacrați, indiferent de generația din care fac parte. Așa s‑a născut Underground TM – Orașul care nu se vede, un volum (de acum două) care încearcă să reconstituie, la vedere, pe alocuri chiar sfidător, Timișoara subterană din ultimile șase decenii, fie că întâmplările descrise provin din experiența proprie a scriitorilor sau sunt culese de aceștia din miturile urbane care circulă oral, în șoaptă, deseori aproape clandestin.

Bucuria mea este că, spre deosebire de primul volum, în cuprinsul celui de‑al doilea se regăsesc mult mai multe scriitoare, semn că periferia nu fascinează doar bărbații, nu e doar un spațiu al „băiețelii”, ci e un loc al tuturor celor care încearcă să îl experimenteze, chiar dacă uneori / deseori potrivnic, după cum veți vedea.”

Cristian Vicol

Timișoara subterană. Fără sfârșit. În acest al doilea volum coordonat de Cristian Vicol, alți 19 autori născuți, crescuți sau mutați în Timișoara participă la reconstruirea underground-ului local. Periferia înconjoară centrul, îl îmbrățișează (sufocă) cu poveștile sale exagerate, generând comportamente dintre cele mai diverse, fiind astfel o sursă de povești inedite, de aventuri exagerate, supranaturale, uneori triste, alteori hazlii, tragice sau moralizatoare.
Spre deosebire de primul volum, în cuprinsul celui de-al doilea se regăsesc mult mai multe scriitoare, semn că periferia nu fascinează doar bărbații, nu e doar un spațiu al „băiețelii”, ci e un loc al tuturor celor care încearcă să îl experimenteze, chiar dacă uneori / deseori potrivnic, după cum veți vedea.