Artist european, care a fost și este o punte între sculptura din România și cea din Franța, un occidental marcat de amintirile tinereții sufocate de regimul politic autoritar și de lipsuri de tot felul, un eliberat care a reușit nu doar să se adapteze altei lumi, ci să‑și facă în ea, cu propria artă, un epicentru, Doru Covrig își spune, în paginile ce urmează, povestea. Ea însumează relatări despre lumea românească de după Al Doilea Război Mondial, Timișoara postbelică, Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”, lumea culturală a Bucureștiului din perioada ’70‑’80, dar și despre cea a Parisului din anii ’80 și până mai azi, despre Japonia și SUA, despre prezența sa la Bienela de la Veneția, din 1995, dar și despre iubire, paternitate, prietenie, familie, fotografie, singurătate, bătrânețe.