Deşi instalat în Franţa, nu am trăit viaţa pariziană, întrucât activitatea mea profesională s-a desfăşurat în Africa, după venirea familiei.

– Trebuie să recunosc că te-ai descurcat.

Africa pe care am cunoscut-o este cea de dincolo de Sahara – oceanul de nisip, cum i se spune –, unde am apreciat ospitalitatea, respectul tradiţiilor şi al bătrânilor şi dorinţa tuturor de a trăi epoca actuală, zisă modernă.

– Să nu exagerăm.

Ştiu mai bine, pentru că tocmai asta am făcut în cei peste 20 de ani petrecuţi prin ţările Africii de vest.

– Cu ce rezultate?

Urmează, nu-ţi face griji! Nici occidentul nu a evoluat de azi pe mâine. Şi astăzi există diferenţe în nivelul de dezvoltare al ţărilor occidentale.

– Şi după Africa?

Am trăit – şi trăiesc – ultima parte a vieţii, cea de a patra. Ea a început chiar înainte de sfârşitul celei de a treia, dar total diferită. Mi-am găsit, în sfârşit, liniştea sufletească, dragostea şi timpul. Cu ele, am colindat lumea întreagă, cea de dincolo de Europa şi Africa. Şi am botezat această ultimă viaţă „Toamna”, anotimpul culegerii roadelor.

– Iarăşi Vivaldi!

Fragment:

Africa m a cucerit din primul moment! De când am coborât din avion, la aeroportul din Vridi, Abidjan.

Amestecul de aer umed cu sarea de mare m a învăluit de la primele trepte ale scării. M am oprit la jumătatea coborârii, ca să mă impregnez de acest amestec necunoscut, care evoca în fundul conştiinţei mele un fel de „cunoscut deja” şi de „ciupeşte mă, visez”. În spatele meu, colegii se opriseră şi ei, nu ca să admire acest continent încă sălbatec, ci ca să lupte împotriva dificultăţilor de respiraţie a aerului încărcat cu peste optzeci la sută de umiditate.

– Doctore!, i am strigat doctorului Gheorghiu, învăţaţi i pe prietenii noştri cum să se adapteze acestui climat!

– Trebuie să mă ocup, mai întâi, de mine!, a fost răspunsul.

După controlul vaccinului obligatoriu împotriva febrei galbene, ne am dus în sala de recuperare a bagajelor, unde se înghesuiau, se certau şi se insultau grăsanele „mamies” africane, grăbite să şi recupereze baloturile enorme cu „wax” – pânză din bumbac imprimat, pentru „pagnes” (rochii tradiţionale) – cumpărate în Olanda. După recuperarea bagajelor, am ieşit în hol, unde o armată de hamali, de şoferi de taxi, de cerşetori, de vânzători ambulanţi, cu tot felul de nimicuri, ne a înconjurat, încercând să ne smulgă valizele, portofelele sau măcar ochelarii. Eu îi avertizasem pe colaboratorii mei să se protejeze singuri, fiindcă poliţiştii erau absenţi, ocupaţi să dirijeze o circulaţie haotică.

Din fericire, colegul Marinescu reuşise să şi facă drum prin această masă umană, cu ajutorul coatelor şi, mai ales, a înjurăturilor, ca să ajungă la noi, să ne salveze, aproape intacţi.

– Domnule Logan!, a strigat, luându mă în braţe, aţi reuşit! Tovarăşa a acceptat, până la urmă!

– Ei, da!, i am răspuns. Graţie ministrului.

– Salut şi bun venit!, s a adresat celorlalţi. Veniţi, am un autobuz care vă aşteaptă.

Alături de autobuz, un bărbat plăcut, de vreo patruzeci de ani, ne a salutat, zâmbind:

– Bine aţi venit! Sper că această călătorie cu UTA a fost agreabilă.

Marinescu ni l a prezentat:

– Acest domn se numeşte Phillipe Breton – care, totuşi, nu este din Bretania –, dar care este reprezentantul ONUDI ului în Coasta de Fildeş.

– Domnule Logan, mi s a adresat Breton, doream să vă cunosc, fiindcă Domnul Marinescu nu mai ştia cum să vă laude.

– Nu l ascultaţi, Domnule Breton, este un mare mincinos.

– Mi am dat seama, a spus, râzând. Veniţi în maşina mea, vă rog!

– Scuzaţi mă, dar nu vreau să mă separ de echipa mea.

El a zâmbit şi a continuat:

– Vă înţeleg. Ne vedem, atunci, la hotel.