Vara (1954) aduce laolaltă cîteva proze aparent eterogene, scrise între 1939 și 1953, ce ilustrează cu subtilitate uneori ironică și lirism încîntător „soarele și umbra sufletului mediteraneean”. Fie că merge pe urmele Minotaurului prin labirintul de piatră încinsă al Oranului natal, fie că revede mitul lui Prometeu prin ochii lumii moderne împăcate cu propriile păcate sau că meditează la frumusețe, a cărei expresie desăvîrșită este Elena din Troia, Camus ne poartă într-o călătorie uimitoare prin spațiul mediteraneean și prin universul legendelor sale.
„Oranul are și deșerturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le întîlnești chiar în preajma porților nu cunosc singurătatea decît iarna și primăvara. Atunci sînt niște cîmpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golașe, printre flori. Mai jos vuiește lin marea. Dar chiar și atunci, soarele, vîntul ușor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul îngăduie să‑ți închipui vara, tineretul arămiu care împînzește plajele, ceasurile îndelungi pe nisip și dulceața neașteptată a serilor. În fiecare an, pe aceste țărmuri se ivește o nouă holdă de fete‑flori. S‑ar părea că nu dăinuie decît un anotimp. În anul următor le înlocuiesc alte corole fierbinți care, cu o vară înainte, erau încă niște fetițe cu trupurile vîrtoase ca niște muguri. La ora unsprezece dimineața, coborînd de pe podiș, toată această carne tînără, abia înveșmîntată în țesături pestrițe, năvălește pe nisip ca un val multicolor.” (Albert Camus)