Deşi formal cartea pare a fi una de interviuri, prin răspunsurile sale Răzvan Petrescu dovedeşte mai degrabă o poftă nestăpânită de a face proză. Întrebarea e prilej de exerciţiu de stil, realitatea şi ficţiunea îşi dau mâna, iar stilul foarte personal al autorului răzbate de la fiecare colţ de frază. Jocurile de cuvinte abundă, după cum extrem de numeroase sunt paralelele cu muzica şi compoziţia. Ironia caustică şi cinismul (bine temperat) fac casă bună cu referinţele savante.

O carte numai bună să-ţi stârnească pofta de a citi, de a asculta muzică de cea mai bună calitate, şi ocazie ideală de a arunca o ocheadă în sufletul şi mintea unuia dintre cei mai importanţi autori de proză scurtă români ai zilelor noastre.

RAZVAN NASTASE

De ce au apărut atâţia scriitori în ultimii ani? Pentru că-i uşor. Pentru că-i forma de artă cea mai accesibilă, o pot îmbrăţişa şi analfabeţii, prin rune, ţipete sau cu braţele, şi nici nu e artă. E doar o simplă formă de comunicare a sentimentelor celor mai profunde şi sofisticate, precum cele sexuale. Dacă adaugi plaja în partea de nord a patului, o grămăjoară de scoici sidefii, doi albatroşi cu cioc curbat în sus ca simbol al purităţii (pot fi şi vrăbii), câteva valuri care plescăie şi nunta finală unde cântă Céline Dion la frunză, romanul e gata. Însă nu înainte de-a descrie urmelor paşilor pe nisip, inima desenată tot acolo, cu lopăţica, muzica bilelor şi frustrarea naratorului că n-a luat Premiul Nobel, măcar aşa. Apoi, prin regresie, se trece la copilăria eroului petrecută înainte de ceea ce tocmai s-a întâmplat sub ochii noştri când ea a ţipat de plăcere odată cu noi, în metrou, iar copilăria e la ţară. Dacă autorul nu-i român, anii când era mic se deapănă la periferie. Sau nu se deapănă. A fi scriitor în ziua de azi înseamnă în primul rând să fii sensibil. Antivomitivele sunt de mare ajutor.

RAZVAN PETRESCU