Vărul Alexandru și alte povești adevărate

„În urmă cu câteva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget și fără diacritice, cele nouăsprezece povești adevărate care alcătuiesc volumul Vărul Alexandru. Autorul, care a împlinit 78 de ani, mă ruga să-i spun ce părere am. Primindu-le, am surâs. Nu i-am dat nici o șansă. Nici cea mai mică. Nimeni pe lume, mi-am spus, începând să scrie la o asemenea vârstă, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanistă se reducea de altfel la istorici și politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodată o bună întâlnire. Afară de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu știam să fi produs vreodată ceva. Știam că seara, târziu, îi plăcea să facă focul în căminul din living și să se uite la jocul flăcărilor, sorbind un Côtes du Rhône și trăgând dintr-o pipă. Dar nu știam că se apucase de scris. L-am întrebat de unde i se trage. Am scris pentru ca mi se părea că am ceva de spus. De unde a învățat să scrie, la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar. Ce carte superbă!“ — GABRIEL LIICEANU

„Am citit multe cărți de memorii foarte bine scrise și de-a dreptul emoționante. Una din ele a fost Vărul Alexandru, de Adrian Oprescu, care fusese arestat când avea 20 de ani și era student în anul întâi. Și-a scris memoriile după 60 de ani, deci la optzeci de ani, și le-a povestit cu o minunată prospețime. Eroii principali ai filmului meu, Poarta Albă, Adrian (Adrian Oprescu) și Ninel sunt preluați din această carte. Tot aici era relatată și scena cu copilul de trei ani care a adormit în baraca de scule. Am simțit că este un final bun de film!“ — NICOLAE MĂRGINEANU

„Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit să fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine să fiu unul dintre deținuții politici care trebuia să contribuie la construirea socialismului prin săparea Canalului.“ — ADRIAN OPRESCU