Un paradox fundamental al poeziilor Szymborskăi constă tocmai în „simplitatea” expresiei poetice în raport cu complexitatea problemelor abordate. Poezia este scoasă din straiele lucioase şi bogat ornamentate, oprindu-se cu precădere la cultivarea unui registru cât mai natural din punct de vedere tehnic. Este o consecinţă firească a demersului artistic menit să dezvăluie tainele primordiale într-un mod primar, care sacrifică ornamentalul şi, până la un punct, chiar muzicalitatea. Perspectiva cognitivă impune forma poetică: adevărul crud şi amar, realitatea confuză, dramatismul şi relativitatea cunoaşterii umane, toate acestea cer o poezie simplă, lipsită de podoabe rafinate şi de virtuozitate prozodică. [...] Lirica szymborskiană, aflată sub semnul paradoxului şi al răsturnărilor spectaculoase de cauzalitate, al impulsului ludic neistovit de a inventa universuri alternative, poate fi înscrisă în contextul postmodernist.