Cu Versiunile noastre imperfecte, Radu Andriescu își rafinează poetica individuației discrete, erudite și confesive în același timp, în care găurile negre ale incertitudinii și ale tristeții sunt surdinizate.

Introspecția, retrospecția și flash-urile vizionare fuzionează în actul de înțelegere profundă a existenței proprii și transgeneraționale, procesat într-o formulă concisă, onestă, de o mare acuratețe cinematică. Inteligența poematică epurează autobiograficul de (os)tentație, în tensiunea autentică dintre familiarul cotidian și perplexitatea celui aflat în căutarea dificilă a sensului atât în reperele cunoscute, cât și în entropia galactică, fără să mai demonstreze nimic altceva decât fidelitatea față de propria artă: „doar bucură-te că scrii”.

Ca Brauner cu un ochi lezat, Radu Andriescu schimbă abil și alternativ lentila de contact a observării detaliului cu lentila hubble, potrivită pentru megacoregrafia stelară. Efectul este formula fluidă, proaspătă, aparent simplă, din fobia față de „scleroza formală”.

Teodora Coman

Ironic, nostalgic, nonconformist, Radu Andriescu reușește să își înscrie noua plachetă într-un circuit personal remarcabil.

Poemele sale sunt decupaje din spații postindustriale, amintiri și biografeme, mici obsesii, proiecții, intrigi și plăceri dintr-un târg decadent, toate suprapuse strat peste strat, ca într-un papier mâché.

Deși, la suprafață, par minimaliste, ele pulsează cu energia tăcută a unui pendul.

Astfel, versurile posedă proprietăți cuantice: mișcarea lor stocastică ne poartă din taxiuri de provincie, cu „peturi de bere sub braț”, prin mări de votcă și jocuri de poker intertextual, spre scintilațiile unei cosmogonii intime.

În periferia acestei lumi aproape perfecte se găsește viața: un glitch algoritmic supus transparenței și tranziției.

Ce mai rămâne din noi — din prieteniile, iubirile, experiențele noastre — atunci când viitorul pare tot mai opac? Radu Andriescu a înregistrat deja semnalul pe osciloscop: nimic, altfel spus, tot.

Iustin Butnariuc