Cu multe mii de ani in urma, omul nu era atat de stiutor, ca azi, de cele ce se aflau in jurul lui, de legile care conduc materia. Traia in mijlocul naturii o viata simpla, muncind din greu pentru a-si agonisi traiul.
Pentru ca era alipit de natura, avea mereu inaintea ochilor maretia muntelui, auzea vuietul codrilor, se imbata de splendoarea rasaritului soarelui si cadea pe ganduri privind noaptea la bolta instelata a cerului.
Aceasta infinitate, aceasta splendoare, producea in mintea lui intrebari, iar sufletul lui il gasi mai tarziu pe autorul lor: o forta infinita, o vointa infinita, o intelepciune infinita, pe Tatal cel ceresc, Creatorul a tot ceea ce stim si nu stim, a ceea ce vedem si nu vedem.
Infrigurat, temator, plin de respect isi inalta el ruga catre Cel atotputernic, sa-l lumineze, sa-l apere, sa-l ierte. Si asa, secolele au trecut, omul a intrat in legatura cu puterile din spatiu si s-a bucurat, in simplitatea cunostintelor lui, de fericirea de a auzi vocea cerului, de a fi povatuit, condus si ridicat la lumina.
Cu cat insa omul a evoluat, cu vremea, in cunoasterea materiei, cu cat a aflat legile care o conduc, cu cat viata lui s-a departat catre sate si orase, cu cat traiul lui a devenit mai abundent, mai luxos, cu atat mintea lui a fost distrata si a pierdut contactele cu cei ce conduc viata si ordinea in Univers. Scarlat Demetrescu