Volumul ilustrează aproape o sută de ani de viață la Ploiești: de prin secolul al XIX-lea, când Ion Luca Caragiale sărbătorea cu cântece patriotice pe străzile orașului și se pricopsea c-o vizită la închisoare, până spre finalul perioadei interbelice, când sunt puse în discuție primele noțiuni de urbanism modern, care îmbină perspectiva utilitară cu cea estetică, dar și cu preocuparea pentru sănătatea publică.

Istoria comunității ploieștene se suprapune aici peste istoria națională; mai întâi aflăm cum învățau copiii să scrie cu două secole în urmă, cum se făceau nunțile și cum se întocmeau foile de zestre, cum călătoreau ploieștenii și cum se distrau ei, pe acorduri lăutărești sau în ritmuri de jazz și pocnete de sticle de șampanie.

Iar apoi descoperim cum s-a transformat orașul în timpul instalării marelui cartier rusesc pentru pregătirea războiului din 1877, când țarul Alexandru al II-lea și suita sa au locuit pentru câteva săptămâni în cele mai frumoase case din Ploiești. Nici 50 de ani mai târziu, alți musafiri pun stăpânire pe localitate, de data asta trupele germane, despre care povestește un soldat de origine italiană. Nu puteau lipsi nici marile iluzii și micile dezamăgiri. Sau invers. Cine știe? Căci Duiliu Zamfirescu nu face economie la ironii când compară, fără să găsească deosebiri, supa și vinul din „patria libertății”.

Pentru că toate, și bucurii, și tristeți, și supă, și vin, și capete încoronate, și mojici, fac parte din viață. Și nu-s mereu așa de diferite