Marile spirite sunt asemeni piscurilor înalte. Vântul le bate, norii le învăluie, dar acolo se respiră mai adânc și mai cu putere. Aerul lor are o puritate care spală inimile de orice prihănire; iar când norii se împrăștie, ele domină neamul omenesc.

Așa a fost acest munte uriaș care s-a înălțat deasupra Italiei Renașterii și căruia îi zărim în depărtare profilul zbuciumat pierzând-se a cer.

Nu susțin că toți oamenii pot trăi pe aceste culmi. O zi pe an însă ei să urce în pelerinaj până la ele. Acolo își vor înnoi aerul din plămâni și sângele din vine. Acolo sus se vor simți mai aproape de Dumnezeu. După aceea vor coborî din nou spre câmpia vieții, cu inima oțelită în vederea luptei de zi cu zi. (Romain Rolland)

Există la Muzeul Național din Florența o statuie de marmură pe care Michelangelo o numea Învingătorul. E un tânăr gol, cu trup frumos (...). Înalt și drept, el ține genunchiul pe spatele încovoiat al unui prizonier bărbos care întinde capul ca o vită. Dar învingătorul nu se uită la el. În clipa în care trebuie să-l lovească se oprește, își întoarce în altă parte gura tristă și privirea nehotărâtă. Brațul i se îndoaie spre umăr, în timp ce trupul îi zvâcnește înapoi. Nu mai dorește victoria. Îl dezgustă. A învins. Și este învins.

Această imagine a îndoielii eroice, această Victorie cu aripile frânte, singura dintre operele lui Michelangelo care a rămas până la moartea sa în atelierul din Florența și pe care Danielo da Volterra, confidentul gândurilor sale, a vrut s-o folosească drept podoabă la catafalcul artistului, această imagine este Michelangelo însuși și simbolul întregii lui vieți.

Pe nici un alt creator nu l-a așezat posteritatea atât de sus ca pe Michelangelo. Nici unul nu se potrivește mai bine ca el imaginii pe care ne-o facem despre geniu. Dar cine ar putea spune că a pătruns înțelesul adânc al operelor lui cele mai celebre? În această lucrare, atât eseu, cât și biografie, Romain Rolland a făcut o asemenea încercare, potrivit firii sale de artist.