Viața noastră cea de toate zilele nu ne‑o cunoaștem. Ne trezim, mâncăm, lucrăm, vorbim cu prieteni și cu necunoscuți, scriem, citim, ne plimbăm, cumpărăm – toate se învălmășesc într‑o mulțime amorfă de gesturi căreia nici măcar opoziția dintre timpul liber și timpul datorat slujbei nu ajunge să‑i dea contur. Trăim opac. Din când în când, cu trecerea anilor, un gest, un miros, un sunet, întâlnirea cu cineva, o fotografie ne aduc în minte câte un fragment din ce a fost. Ne oprim, revedem episodul, brodăm vag în jurul timpului pierdut și revenim apoi la viața fără memorie.
Iată însă că, în cazul meu, o instituție de stat, Securitatea, a consemnat cu acribie mecanicistă fața exterioară a vieților noastre – mișcări, cumpărături, întâlniri, convorbiri telefonice, discuții la restaurant sau pe stradă. În cartea de față, notele de supraveghere și cele informative asigură reașezarea în timp a unor amintiri pe care nu le mai datam de multă vreme. Prin analogii obscure, firele care le leagă de alte fapte, pe care le‑am reținut fără s‑o știu, intră în mișcare, dispunând în jurul lor pulberea fină a mărunțișurilor cotidiene.
*
Volumele pe care le‑am… nu atât editat, cât construit bucată cu bucată, începând din 1997, sunt cărți care găzduiesc mulțimi, în care am încercat să dau glas celor cărora el le fusese retezat – lui Anton Golopenția, Ștefaniei Cristescu și multor altora, dar poate, mai cu seamă, să ostoiesc apăsarea care s‑a încuibat în mine în ani de demult și a tăcut îndelung, neștiind cum să iasă, sub ce formă, adresată cui.
Apăsarea aceasta nu dispare. Calea spre oameni a cărților e sinuoasă, nu mulți le citesc, puține librării le vând în București, în restul țării. Și totuși, dacă mă gândesc, cei și cele care vor face politică sau vor lucra în cultură în România ar trebui să ia act de dezacordul dintre dorința de a fi utile a generațiilor care se tot ridică la noi și răspunsul pe care li‑l dau instituțiile noastre de stat. În fond, despre asta este vorba. Cum se poate ieși cu adevărat și deplin din indiferența cu care o țară sugrumă în cetățenii ei ce au frumos și puternic și tinerește încrezător? Cum putem face ca legile junglei să nu fie transformate în metabolism civic?
*
În cartea Je me souviens, Georges Perec a adunat 485 de fărâme de text, toate debutând prin „Mi‑aduc aminte”, fiecare închipuind regăsirea unui fapt de viață minuscul. Amintirile plutesc în vid, detașate de timp. Cu efort, unele, nu toate, pot fi situate înaintea altora sau după ele. Dar modul lor de a supraviețui e tocmai ruperea de zile și de ani, șlefuirea lor treptată prin frecare unele de altele în gândul nerostit, până când se prefac în pietre mici, cu contururi îmbunate, ca pietrele pe care le poartă prin buzunare sau le prefiră printre degete personajele abulice ale lui Beckett.
Când nu știam ceva, o întrebam pe mama. Ea era pe atunci și a rămas enciclopedia noastră bucuroasă. De la ea am primit, rând pe rând, cărțile pe care i se părea important să le am. Alice în Țara Minunilor, la un moment dat, cursul de introducere în lingvistică al lui Saussure, mai târziu. Cu Dănuț și cu mine, mama a dezghiocat vreme de câțiva ani sintaxa unor propoziții pe care le alegea voit cât mai întortocheate, deprinzându‑ne cu plăcerea rostuitului lor limpezit. Limba română de la ea o știu; la cuvinte, de la ea am învățat să visez. Dănuț îmi spunea odată cât îi lipsesc, și acum, clipele în care vorba din carte, vocea care o primește și urechile care o ascultă sunt aduse alături cu fantezie de viața împreună, și nu de butonul unui aparat cu crainic.
Tata cobora scările fugind și, ieșit în curtea dintre cele două blocuri, se întorcea reflex către blocul în care locuiam și îi saluta, ridicând ușor pălăria, pe toți cei aflați la ferestre. Doamna Vlădescu, fostă profesoară de educație fizică, ieșită la pensie, la etajul întâi stânga; doamna sau domnul Fortunescu, trandafirii și zâmbitori, și ei la vârsta pensionării, la etajul doi stânga; mama doctorului Abrudescu, care avea pe atunci peste 80 de ani și căreia fiul îi procura zilnic suc de portocale, la parter stânga. Pe partea dreaptă a blocului se întâmpla uneori să privească în curte, de la parter, doamna Plăcințeanu, soția profesorului universitar care va dispărea ascunzându‑se și va fi arestat la rândul lui, nu peste mult timp. Iar la etajul al doilea se afla, nelipsită, doamna Moscos, grecoaică, al cărei soț dispăruse și el, fugit din țară, se spunea. Apoi, tata o pornea, cu pas iute, spre cărți și uitare.
Sanda Golopenția