„Cristian Tudor Popescu a debutat cu un volum de proze S.F. in 1987, a continuat cu proza, in linii mari, realista dupa 1989 si s-a facut remarcat in mod deosebit cu editorialele din Adevarul, veritabile pamflete politice, intr-un stil transant si savuros. Viata si Opera e o culegere de proze scurte, in mare parte, care s-ar fi putut intitula, daca nu era atit de potrivit titlul ironic pus de autorul insusi pe coperta, Momente si schite. Gratie unui spirit fundamental caragialian. Semnificativa este si deosebirea dintre lumea lui Caragiale si aceea a lui C.T.P. Locul micilor si mijlociilor burghezi Mitica si compania il iau personaje din stratul de jos al societatii, atit aceea dinainte de 1989, cit si aceea de dupa. Oameni banali, cei mai multi, niste amariti, citiva mahari facuti din mucavaua tranzitiei, vorbind fiecare pe limba lui, care ii caracterizeaza la fel de bine precum ii caracteriza limba lor pe Miticii lui Caragiale. Sint in culegere si amintiri, nu tocmai duioase, mizind pe un inteles simbolic, reportaje pline de haz, chiar daca avind subiecte deloc vesele, portrete in tuse puternice, ba chiar si recenzii literare, bunaoara, nimicitoarea analiza a poeziei cu efect sporitor de drojdie a unui fost prim-ministru sau aproape socanta radiografie a scrisorilor adresate Veronicai Micle de catre Eminescu, in care C.T.P vede un personaj curat caragialian, la fel cu acelea din Momente, dar fara a-l lua in deriziune, ci privindu-l ca si cum ar juca in mod constient acest rol.