Hrănit la izvorul unor clasici ai Renaşterii, Ilie Constantin va înţelege, sunt sigur, că pentru un poet al istoriei şi al zilelor noastre, crearea unei opere de durată însemnează să te străduieşti să dai una a cărei radiaţie nu devine perceptibilă decât – cum spunea nu ştiu ce autor – după ce s-au epuizat celea care nu sunt decât actuale. O obscuritate latentă închide-n ea de multe ori o strălucire târzie şi trainică.

Miron Radu PARASCHIVESCU

De o remarcabilă inventivitate verbală, Căderea spre zenit se constituie, în acelaşi timp, într-un veritabil spectacol al inteligenţei (o indulgenţă filtrată de umor); însă meritul autorului este acela de a fi obţinut sensuri profunde fără a sacrifica Povestea – adică a răpi plăcerea lecturii. Dimpotrivă, utilizând diverse formule, el a eliminat posibilele reminiscenţe ale stereotipiei basmului. Asimilând tehnici şi structuri proprii creaţiilor folclorice, cartea este, de fapt, un roman – cu unele personaje memorabile (se tinde chiar spre edificarea unei tipologii) şi o intrigă pe alocuri captivantă!

Daniel CRISTEA-ENACHE

Respingând, şi teoretic, pretenţia criticii de a trece înaintea literaturii, de a fi ea însăşi creaţie, Ilie Constantin îşi înţelege cu modestie şi seriozitate misiunea de a semnala cărţile, stând la umbra lor. Grija lui este mereu de a ţine dreaptă cumpăna între laudă şi negare; o ironie blândă atenuează elanurile criticului şi deopotrivă pe ale scriitorilor comentaţi. Judecăţile sunt, în genere, juste şi este greu de imaginat un comentariu mai politicos, mai puţin jignitor decât acesta, mai departe de excesele atâtor tineri confraţi ai criticului. Ilie Constantin ar putea constitui un exemplu de pudoare, care face simpatice şi indulgenţele şi maliţiile lui.

Nicolae MANOLESCU