„Tocmai când terminasem de scris Xanax am avut un accident de mașină. În timp ce completam constatarea amiabilă, cel cu care mă ciocnisem – un bătrânel ponosit – a izbucnit în plâns. Dar nu de mașina avariată îi părea rău, așa cum credeam eu, ci de viaţa lui care trecuse.
Mi-a mărturisit că a fost un om foarte fericit. Nu arăta ca unul căruia viaţa îi făcuse toate poftele, așa că l-am întrebat:
— Şi când aţi fost cel mai fericit?
— Demult, în ‘73, când am jucat în „Ultimul cartuş"...
— Aţi fost actor?
— Nu, domnule... Am fost şofer la Buftea, la cinematografie. Şi m-au pus şi pe mine figurant într-un film. Eram băiatul lui Jean Constantin, că eram negru ca el. Am jucat doar câteva secunde. M-a întrebat Ilarion Ciobanu unde e tata şi mi-a dat un şut în găoază şi două palme după ceafă.
Până am terminat amiabila, omul și-a povestit viaţa. Cumva, m-am bucurat că am făcut accidentul, pentru că, datorită lui, am mai găsit o ultimă poveste care se potrivea perfect în Xanax. Banii pe care i-am plătit ca să-mi repar mașina mi s-au părut un preţ mic pentru cât am câștigat în schimb.
În esenţă, asta este Xanax – un roman construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care eu și personajele mele am plătit, cu toţii, de fiecare dată un preţ, mai mic sau mai mare. " - Liviu Iancu
„Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într-o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniştii, Nae mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zis:
— Directore, am auzit că-ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici? şi a scos din porfofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.
— «The United States of America», i-am spus, citind rar.
— Nu acolo. Jos, ce scrie?
— Păi, zice aşa: «One hundred dollars».
Şi Nae a zâmbit, s-a lăsat pe spate şi a comandat whisky pentru toată lumea. Un an mai târziu, a invitat nişte stripteuze din Republica Moldova să danseze în «Mol» şi în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, și-a părăsit nevasta și copiii, a vândut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S-a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi-a mai revenit niciodată financiar. Când m-am întâlnit cu el, peste mulţi ani, vindea peşti prin sat, direct din portbagajul unei Dacii rablagite.
— Am găsit un bănuţ pe jos şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită-te tu, că ai ochii mai buni, m-a rugat.
Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: «Nihil sine Deo». I-am spus:
— Uite ce zice: «Până la urmă va fi bine». E în latină.
Faţa i s-a luminat ca pe vremuri.
— O fi vreun semn, mi-a zis râzând și mi-a făcut complice cu ochiul, ca-n vremurile bune."