O poezie complicată, autocontradictorie, dublă, în care adevărul poate să conțină (ba chiar trebuie să conțină) afirmații reciproc contradictorii, reciproc ireductibile.
M-au atras dintotdeauna poeții pentru care poezia trebuie să conțină deopotrivă toate afirmațiile – și toate negațiile lor riguroase. Dintr-o astfel de familie de poeți îmi pare a face parte Ovidiu Komlod. Cu poeme cartografiind ruralul și umanul elementar, dar deopotrivă îndrăgostit de urbanul extrem și de postumanul tehnicizat.
Depresiv și retractil ca Acosmei, dar în același timp cu o plăcere a limbajului extensivă, imperialistă, atotcotropitoare. Lehămesit de real, dar cu o poftă nebună de a-l lua, măcar verbal, în stăpânire. Astfel de poeți a meritat dintotdeauna poezia adevărată. Și astfel de poeți au meritat-o.
Radu Vancu