„Răscolind în sertarele în care-mi depozitam vechile încercări literare, în iatacul din casa părinților mei de la țară, am găsit câteva pagini care se voiseră o nuvelă, dar nu depășiseră faza unui exercițiu de scriitură, a unei schițe intitulate Globul de cristal… Schița despre care uitasem cu desăvârșire avea așa un aer de premoniție naivă, încer­ca să pună în scenă o dilatare a percepției, telescopică, abnormă, un turbion de impresii, amintiri reale sau induse, lecturi și filme, obsesii și anxietăți. Îmi aduc aminte că abandonasem acel text, renunțasem să-l duc mai departe: șirul secvențelor era inepuizabil, nu putea avea un final sau, mai bine spus, un final pe care să-l controlez. Învins de ispită, m-am apucat să recitesc paginile bătute la mașină, simțind cum mă cuprinde vertijul ce se isca din simpla ordonare a cuvintelor în propoziții, a frazelor în imagini recognoscibile și-n aglomerări de litere inexistente înainte, create ad-hoc, din spuma unor trăiri incerte, până când în camera în care stăteam începu să ningă…“ – VITALIE CIOBANU