În anul 1860, când a fost pusă ultima piatră și flăcăruia a fost aprinsă în Farul Genovez de la malul mării, în inima aristocratică a madamei Hartley s-au simțit două înțepături ascuțite. Una de durere că lucrarea adoratului ei inginer franțuz de origine armeană Artin Aslan se termina și urma amara despărțire, iar alta de emoție și bucurie că soțul său, Sir Hartley, șeful lucrărilor britanice desfășurate în Constanța, avea să o ducă în sfârșit înapoi la Londra unde viața avea un gust mult mai dulce decât cea petrecută pe ulițele pline de gropi și noroi ale micuțului port numit Constanța. Ani la rând madama a crezut că va uita imaginea farului construit de compania britanică Danube & Black Sea Railway and Kustendje Harbour Limited, dar în visele ei farul apărea mereu impunător și luminos. La dreapta farului se vedea pe ea plângând sfâșiată de durere, iar la stânga se vedea tot pe ea, dar veselă și săltând de bucurie în haine de petrecere. Imaginea a urmărit-o neîntrerupt și viața ei a început să fie un labirint între pusee de fericire și perioade de tristețe apăsătoare. Asta până într-o zi când la un ceai englezesc obișnuit a întâlnit un domn din Austria, medic cititor în vise care după câteva ședințe din ceea ce se numea psihanaliză a deslușit misterul madamei. Tot ce trebuia madama să facă pentru o viață fericită era să meargă mereu doar spre stânga pentru că se pare că din direcția aia îi veneau ei fericirile.